Sărăcia extremă și sărăcia relativă, raportată la nivelul mediu de trai românesc, au crescut în România în pofida creșterii economice din ultimele două decenii. Despre aceste realități statistice s-a scris mult în 2016. Ceea ce a lipsit a fost analiza în oglindă a formelor de asistență socială care au crescut exponențial în ultimele două decenii. Cu cât, vă veți întreba, pe drept cuvânt? De la 6 instrumente publice intervenționiste (din care 5 plătite de la bugetul de stat și una din bugetele locale) în anii 1995-1996, la 17 în anii 2004 – 2005, s-a ajuns la 26 de instrumente sociale în 2015-2016.
Numărul plăților efective de ajutoare sociale suportate doar din bugetul Ministerului Muncii se ridică la 6,58 milioane, cu circa 100.000 mai mult decât în 2005, pe fondul reducerii consistente a populației țării și a emigrării masive a forței de muncă active. Fără măcar vreo presiune a vreunui tip de viziune unitară asupra asistenței sociale, eforturile statului de a “stinge incendiile” sociale cu alte forme de asistare socială au fost total incoerente din ’89 încoace. Efectele lipsei de viziune se fac simțite cu deplină negativitate în economia românească.
Piața muncii este caracterizată de o cerere semnificativă de forță de muncă pe care însă nu o mai poate atrage, chiar dacă o mare parte din forța de muncă a rămas în țară, din cauza stimulentelor sociale care azi nu favorizează căutarea unui loc de muncă.
La sfârșitul lui 2016 se adoptă Legea nr.196 privind venitul minim de incluziune, care va înlocui trei dintre instrumentele de ajutoare sociale active: venitul minim garantat, alocaţia pentru susţinerea familiei şi ajutorul pentru încălzire, și care va intra în vigoare în aprilie 2018. Noua lege clarifică structura beneficiarilor, dar e departe de a rezolva problema sistemului public de asistență socială și relansarea apetitului pentru muncă.
Vom detalia aceste trei instrumente, în dinamica lor din ultimii 5 ani – ani cu creștere economică continuă: A. Numărul beneficiarilor de venit minim garantat a crescut cu o treime în ultimii 5 ani, iar bugetul public alocat cu două treimi. La sfârșitul lui 2016 avem aproape 240.000 de beneficiari ai venitului minim garantat (VMG). Pe cei mai mulți îi regăsim în Dolj, Buzău, Bacău și Galați. În 2011 erau 186.000 de beneficiari VMG și un cost la bugetul țării de 390.000 lei, față de 2015 când numărul lor a fost 245.000 (un plus de 31%) și un cost bugetar de 673.000 lei (un plus de 72% față de 2011).
- Numărul beneficiarilor alocației pentru susținerea familiei a scăzut în ultimii 5 ani, iar bugetul public alocat a crescut de două ori și jumătate. La sfârșitul lui 2016 avem peste 262.000 de beneficiari ai alocației pentru susținerea familiei (ASF). Pe cei mai mulți îi regăsim în Bacău, Suceava, Vaslui și Iași. În 2011 erau 325.000 de beneficiari ASF și un cost la bugetul țării de 223.000 lei, față de 2015 când erau 277.000 de persoane (o scădere cu 15%) și un cost bugetar de 535.000 lei (un plus de 140%). Numărul beneficiarilor de ajutor pentru încălzire aproape s-a înjumătățit în ultimii 5 ani, iar bugetul public alocat a scăzut aproape la jumătate. În 2011 erau 1,43 de milioane de beneficiari și un cost la bugetul țării de 443.000 lei, față de 2015 când numărul lor s-a ridicat la 775.000 de persoane (o scădere cu 45%) și un cost bugetar de 197.000 lei (o scădere cu 56%).
Atunci când progresul social nu este rezultatul muncii și al sistemului de asistență socială, înseamnă că nu avem ca țară un sistem competitiv economic, ci unul asistențial “original” nefericit construit, în fapt fără vreo viziune politică structuratoare – social-democrată sau liberală sau de vreun alt fel.
Sistemul de asistență socială românesc ar trebui regândit ca proiect funcțional în opinia think-tank-ului INACO – Inițiativa pentru Competitivitate, ar trebui să își construiască o viziune a propriei viabilități și eficiențe, pentru a deveni o componentă – strict necesară, dar de 26 de ani inexistentă în mod real – a competitivității României în context european și internațional. Oamenii au nevoie de ajutor, de aceea plătesc taxe, dar ajutorul crește de obicei în anii electorali ca să cumpere electoratul și statul nu dublează beneficiile cu șanse de calificare, ucenicii, șansa de a munci demn sau de a se re-educa pe banii statului și ai patronului. Românii sunt pe locul 3 în Europa ca imigranți economici și pe locul 17 în lume la stocul de emigranți. În curând vom deveni o țară de asistați și pensionari care nu pot susține o economie. – ANDREEA PAUL
