Cătălin DRAGOMIR
Una din lecturile copilăriei era, din câte îmi amintesc, ”Povestea leneșului” a lui Ion Creangă. Aflam de acolo că un om leneş preferă să moară spânzurat decât să îşi înmoaie singur posmagii oferiţi de o boieroaică. Recent am văzut transpusă într-un material TV, într-o variantă modernă și adaptată, exact aceeași poveste. Oameni care refuză un loc de muncă, fie el și pentru o zi, pentru că este sub demnitatea lor să muncească pentru mai puțin de 100 de lei pe zi, plus mâncare, băutură și, eventual, țigări.
Situația o regăsim în aproape toate satele din zonele sărace, unde oameni în toată firea, în putere, se plâng, de cele mi multe ori la crâșmă, că nu au de niciunele. Dar refuză să lucreze cu ziua pentru că banii primiți nu le-ajung pentru nevoile lor. Așa că preferă să primească de la primărie, de la stat. Ajutoare sociale. Mai are sens să spunem că mulți dintre locuitorii acestei țări (destul de mulți care locuiesc în Ilfov) nici nu știu cum arată un ghișeu al ANAF, nu și-au plătit niciodată o asigurare medicală și nici nu cred că, în viitorul apropiat, vor contribui cu ceva la progresul țării? Chiar e nevoie ca statul român să cheltuie, în fiecare an, aproape 16 la sută din PIB pentru astfel de ajutoare? Nu vorbim aici despre cei care nu pot munci și chiar au nevoie de ajutor, ci de puturoși. Care, din păcate, sunt mult mai mulți!
Revenind la povestea copilăriei, spânzurătoarea era metoda prin care sătenii au decis îndepărtarea leneșului din rândul lor, pentru a nu-i mai învăța năravul și pe alții.
În zilele noastre nu este cazul să mai vorbim despre barbara spânzurătoare. Poate că ar trebui să adaptăm metodele la societatea în care trăim și să găsim mijloace mei eficiente de a îndepărta lenea din comunități: mai multă atenție la ajutoarele sociale! Foto: Bunadimineataiasi.ro
