Suntem în mijlocul iernii şi fotbalul românesc, aparent, este în vacanţă. În vacanţă suntem doar noi, iubitorii de fotbal, căci fotbaliştii se pregătesc de zor pentru sezonul de primăvară. Din păcate, fotbalul nostru nu este într-o periodică, necesară, benefică şi meritată vacanţă. Este într-o criză profundă. Aşa cum am obişnuit cititorii noştri nu recurgem la vorbe goale, fără acoperire în fapte. Şi, repetăm obositor, intrăm în sfera faptelor concrete, poposind, în curtea concretă, rece şi insensibilă a statisticii.
Evident, începem cu Liga 1 (fosta Divizie A). În trecutul nu prea îndepărtat România, care se plasează ca populaţie pe locul zece şi ca suprafaţă pe locul 13 în Europa (din 52 de state), avea un campionat proporţional cu aceste jaloane: 18 echipe. Acum are doar 14 echipe! Deci o reducere cu 22%! Să mai consemnăm, sec, că majoritatea echipelor sunt sau “cochetează” nedorit cu insolvenţa şi cel puţin două sunt la limita hemletiană “a fi sau a nu fi” şi în primavară în Liga I. Nu comentăm valoarea, palmaresul, spectatorii, audienţa echipelor dispărute vizavi de cele (încă) existente. În Liga a II-a (fosta Divizie B) erau în trecute vremuri trei serii zonale a câte 18 echipe. Astăzi nu mai există, în amintita ligă secundă, decât 20 echipe dintre care (deja), două (ACS Berceni şi Şoimii Pâncota) şi-au anunţat retragerea. Facem un calcul simplu: existau 54 echipe, astăzi doar 18 şi reducerea este de 66%! Ca şi la nivelul superior nu intrăm în detaliile valorii, istoriei celor dispărute faţă de cele existente. Mai coborâm o treaptă, ajungem în Liga a III-a, corespunzătoare istoricei Divizie C. Datele istoric-statistice sunt necruţătoare: au existat 12 serii a câte 16 echipe. Calculăm şi ne ies 192 echipe. Astăzi în Liga a 3-a mai sunt cinci serii care, în total, au 73 echipe. Tragem linie şi socotim: cele 73 echipe raportate la 192 ne dau un procent al “existenţei” dezarmant: 38%.
Am consemnat şi comparat doar datele statistice din perimetrul “fotbalului divizionar” care, în trecut, era coordonat direct şi autoritar de FRF. Normal există şi “fotbalul local” coordonat de fiecare judeţ. În trecut, acesta avea trei niveluri: Onoare, Promoţie şi Zonal. Municipiul Bucuresti, patria fotbalului românesc în acei ani, avea, pe lângă primele două, Onoare şi Promoţie, și nivelul trei, “Campionatele de sector” (corespunzător “Zonalului” din judeţe) care în unele sectoare se ramifica pe alte două niveluri: Sector 1 şi Sector 2.
În rândurile de faţă nu ne-am propus să intrăm în acest perimetru unde dezastrul este şi mai mare. Ne permitem doar să amintim, în treacăt, de existenţa acestui atât de important domeniu care a constituit baza fotbalului românesc. Şi a generat performanţe, între anii 1970 și 2000, care au făcut mândria fotbalului românesc. Un capitol aparte îl reprezintă emblema fotbalului românesc din ultimele decenii Capitala. Nu mai are decât două echipe în Liga 1 (ambele cu mari probleme), una în Liga a 2-a şi trei în Liga a 3-a. Nu mai vorbim de rest.
În rândurile noastre nu putem omite dispariţia cvasi-totală a centrelor de copii şi juniori care, cu ceva timp în urmă, împânziseră ţara. În acei ani au fost înfiinţate liceele cu specializare fotbalul, care au concentrat, educat şi pregătit talentele fotbalistice născute pe aceste plaiuri. Și fiecare colţ de ţară şi-a adus obolul de talente născute şi crescute de părinţi modeşti şi antrenori pricepuţi. Vom reveni cu date concrete despre binecunoscutul centru naţional, lansator de talente, “Luceafărul”, născut la 12 august 1978, şi perla sa de aur numită, simplu, Gheorghe Hagi. Consecinţa: Azi, cel puţin o treime dintre jucătorii din prima divizie sunt străini şi au o valoare îndoielnică. Jucătorii români vânduţi în străinătate s-au împuţinat ca număr şi valoare. Şi aceştia mai mult fac tuşa decât joacă. Pentru că dacă baza de masă a fotbalului românesc nu (mai) e, nimc nu e! Şi atunci de unde jucători valoroşi pentru a avea o echipă naţională competitivă? Subiectul numit fotbalul românesc a fost şi este complex, complicat. – VASILE BOLBOJA
