În cartea sa “Orele astrale ale omenirii”, scriitorul austriac Ştefan Zweig demonstrează că în viaţa, atât de complexă a omenirii, intervin unele evenimente, aparent minore, dar care schimbă complet cursul istoriei. În România lui 2015, totul curgea lin într-o destul de liniştită şi civilizată luptă, cu mijloace democratice, între Putere şi Opoziţie. A apărut, din senin, un eveniment de un tragism înfiorător care a bulversat, printre multe altele, şi echilibrul politic al societăţii româneşti. Pasul următor al tragediei naţionale a fost, normal, demisia puterii existente. Au urmat ample mişcări populare. Se cerea cu insistenţă şi “schimbarea sistemului”!
Ce înseamnă această cerere? Noi ştim că în lume există, la ora actuală, trei sisteme. Sistemul capitalist de sorginte occidentală în care suntem totalmente integraţi: avem reprezentanţi în Parlamanetul European, suntem printre cele 28 de ţări ale UE, suntem membri ai NATO, avem o democraţie de tip occidental bazată pe alegeri libere, exprimate la perioade stabilite prin lege. Mai mult, suntem controlaţi şi îndrumaţi, periodic, de forurile conducătoare ale UE. Imediat după ce a fost desemnat noul premier, mai-marii UE s-au prezentat la Bucureşti pentru o discuţie fugitivă, retineţi bine, la aeroport Al doilea este sistemul socialist existent în ţări precum Coreea de Nord, Cuba, Vietnam şi câte or mai fi. Şi, în fine, sistemul mixt, bazat pe teoria convergenţei sistemelor (despre care noi am mai scris) practicat în China şi, într-o oarecare măsură, în ţările nordice sau Japonia. A spus cineva clar pe care îl dorim?
Din alt punct sau unghi de vedere, problema ”schimbării” poate avea alte conotaţii. Adică se doreşte o democratie capitalistă de tip occidental despre care se afirmă, fără echivoc, că este imperfectă dar este cea mai bună din câte au fost în istoria omenirii, şi noi suntem de acord. Sau se doreşte o dictatură militară precum cele fasciste sau din unele ţări cum a fost în Argentina (între anii 1977 – 1983) sau Chile după asasinarea lui Salvador Allende în 1972! Şi a treia variantă: se doreşte o dictatură politică de clasă – cum a fost cea a clasei muncitoare în România socialistă şi în toate ţările din lagărul socialist. Nici în acest sens nimeni nu a precizat clar dacă se doreşte vreuna dintre aceste variante.
Se bate multă monedă pe “schimbarea clasei politice“. Dar noi, din 1990, am avut ”n” alegeri de tot felul: prezidenţiale, parlamentare, locale, europene. Cine ne-a împiedicat, pe noi, românii, să îi alegem pe cei mai buni? Pentru că, să ne înţelegem clar, vai de ţara care nu are pe cine să aleagă. Atunci să fie aduşi conducători din alte ţări precum între anii 1716- 1821 cand am “împrumutat” (vrând-nevrând) domnitori din Fanarul Istanbulului.
Majoritatea nemulţumiţilor, normal, este formată de tineri. Dar mass-media, prin unele voci, zicem noi realiste, au întrebat şi ne întreabă: cine i-a impiedicat pe tinerii noştri să-i aleagă pe aceia care să-i reprezinte? La vot au fost în majoritate covârşitoare pensionari şi oameni de vârsta a doua. Care, normal, i-au ales pe aceia pe care ei au considerat că le apără interesele economice. Or se stie că democraţia de sorginte occidentală are o lege fundamentală: dictatura majorităţii + 1. Iar aceia care sfidează alegerile sunt obligaţi să-şi asume un alt principiu de bază al aceleiaşi democraţii occidentale pe care o apreciem şi o copiem: îşi asumă, volens-nolens, hotărârea acelora care au respectat legile ţării şi s-au prezentat la vot. Sunt unele voci din mass-media care susţin, cu dovezi istorice, că dictatura străzii (care întotdeauna a reprezentat o minoritate din marile oraşe) poate însemna şi un drum spre anarhie. Şi, cum spuneam, istoria, necruţătoare şi insensibilă cum este ea, consemnează destule asemenea situaţii. În definitiv, sistemul nu a fost schimbat. Nici nu era posibil. Dar a fost schimbat ceea ce era posibil în actualul sistem de sorginte occidentală. Adică guvernul. – VASILE BOLBOJA
