Editorial
Cătălin DRAGOMIR
Să nu spui nimic de BNR că e atac la instituție, la imaginea lui Isărescu și a celorlalți bancheri care de mai bine de un sfert de veac se străduiesc, săracii, să ne facă viața mai ușoară.
La fel e și în cazul medicilor, al profesorilor, al parlamentarilor. E atac la imaginea profesiei, a instituției, a țării… Aceste interdicții sugerate din toate părțile sunt, de fapt, o formă mascată de cenzură. Ți se cere să nu-ți spui punctul de vedere, să nu arăți că pădurea are și uscături. Orice încercare de a reaminti un adevăr știut de toată lumea și condamnat în sinea fiecăruia – că sunt medici care iau șpagă, că sunt medici care condiționează actul medical uitând de jurământul depus la intrarea în breaslă și pervertind nobila lor misiune socială de a face doar bine, că sunt cadre didactice care aproape nici nu conștientizează că de cuvintele lor depind atâtea viitoare caractere, este contracarată cu o cerere salarială. Dacă în cazul bancherilor putem înțelege de ce transformă totul în bani – pentru că, de fapt asta le e meseria, în cazul profesiilor vocaționale e greu de explicat. Ți se spune că arunci cu piatra și că nu ai niciun drept să faci asta. Că nu ai nicio calitate să-i judeci pe cei care care te fac bine când ești bolnav, pe cei care te învață să scrii și să citești. Din toate direcțiile ți se sugerează că-i mai bine să faci ciocu mic!
Acest ”ciocu mic” e o altă formă de cenzură și o modalitate de a ascunde gunoiul sub preș, de a ridica ipocrizia socială la rang de trăsătură națională. Ipocrizia a ajuns să se generalizeze și să contamineze din ce în ce mai multe categorii sociale sau profesionale.
De fiecare dată când aud medicii plângându-se de salariile mici pe care le primesc, îmi revin în minte toate halatele albe în care s-au îndesat plicuri la negru, îmi amintesc de toți amărâții pe care i-am auzit că nu se duc la doctor pentru că nu au bani…
De fiecare dată când aud un cadru didactic plângându-se de leafa micaă îmi vin în minte toate situațiile în care am auzit copii povestind despre cum se plictisesc la școală, despre cum profesorii nu știu să-i câștige de partea cărții, despre incapacitatea unor profesori de a înțelege transformările prin care a trecut și încă trece societatea și incapacitatea lor de a ține pasul cu aceste schimbări…
Poate că nu întotdeauna cuvintele sau tonul au fost adecvate. Dar poate că asta ar fi trebuit să-i trezească pe mulți la realitate.
La BNR, la fel! Justifică prin secretul bancar și ascund sub această sintagmă toate aranjamentele și șmecheriile făcute pe sub masă. Dar când statul le dă pe mână toate finanțele țării, iar ei ne mănâncă nervii jonglând cu valutele după cum îi taie mintea, cum e? Nu e bine să știe tot poporul cum guvernatorul pleacă acasă, la finele lunii, cu cel puțin 25.000 de euro în buzunar? De ce e secret?
Am crezut, la un moment dat, că secretomania de la BNR e legată de rușinea celor de acolo că au venituri mai mici decât ceilalți angajați de la băncile centrale din UE. Nu! De fapt le e rușine că au venituri cu mult mai mari decât cei din alte țări europene comparativ cu munca lor. Și așa se justifică, nu?
A…. și era să uit: Mandatele guvernatorilor băncilor centrale sunt limitate la două în majoritatea ţărilor dezvoltate. Adică la opt ani. Polonia, Ungaria sau Cehia, cu care ne place să ne comparăm, nu fac excepţie. La noi, pensionarul Mugurel nu se lasă dus din buricul târgului de vreo 25 de ani.
