Unirea Principatelor Române (1859) a fost un succes diplomatic strategic, nu o înfrângere militară a marilor puteri, realizat în contextul de după Războiul Crimeii. Profitând de garanția colectivă a celor șapte puteri (Franța, Anglia, Rusia, Austria, Prusia, Sardinia și Imperiul Otoman) de la Congresul de la Paris (1856), românii au impus unirea prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, depășind opoziția Austriei și Turciei.
Ideea Unirii Moldovei și a Țării Românești, avansată încă din secolul al XVIII-lea a devenit, după războiul Crimeii (1853 – 1856) o temă de prim plan a dezbaterii politice, atât în Principatele Dunărene (Moldova și Țara Românească), dar și în plan internațional. Situația externă se arăta favorabilă; înfrângerea Rusiei și hegemonia politică a Franței ofereau un context prielnic punerii în practică a proiectului, cu atât mai mult cu cât Napoleon al III-lea, împărat al francezilor, dorea un bastion răsăritean favorabil politicii sale, care să contrabalanseze expansiunea rusească și să contribuie, alături de Italia, la subminarea sau chiar destrămarea monarhiei austro-ungare.
Un rol important l-a jucat propaganda unionistă, întreprinsă de liderii partidei naționale, în cele două țări și în străinătate. Activitatea desfășurată în emigrație, îndeosebi în Franța, a cunoscut diverse forme: apeluri către opinia publică europeană; afirmarea programului politic în publicații ca România viitoare (1850, Paris), Junimea română (1851), Republica română (Paris, 1851, Bruxelles, 1853); afilierea la „Comitetul Central Democratic European”, cu sediul la Londra, care urmărea declanșarea unei noi revoluții europene; memorii către Napoleon al III-lea, împăratul Franței și către Palmerston, premierul britanic; constituirea la Paris a unui Comitet cu deviza „Dreptate! Fraternitate! Unitate!”; sprijinul unor personalități marcante (Paul Bataillard, Edgar Quinet, Hippolyte Desprez). Această propagandă unionistă a necesitat mari sume de bani pentru cointeresarea materială a unor personalități franceze, iar I.C. Brătianu s-a remarcat prin vânzarea moșiei soției sale pentru a asigura aceste fonduri.
În țară, acțiunile unioniste s-au desfășurat în noul context determinat de prevederile Convenției de la Balta Liman, afirmându-se modalități variate: constituirea Comitetelor Unirii la Iași și la București (1856); editarea unor organe de presă ca România Literară, Steaua Dunării (Iași), Românul (București); venirea în patrie a unor revoluționari pașoptiști (îndeosebi în Moldova, ca urmare a regimului liberal-moderat al domnitorului Grigore Alexandru Ghica).
Statutul Principatelor Dunărene a devenit însă o problemă spinoasă, față de care Marile Puteri aveau fiecare propriile idei. Consensul general a fost că ele nu mai pot fi protectorate rusești, iar statutul lor a fost înlocuit la Congresul de la Paris din 1856 cu garanția comună a Marilor Puteri. Deși atât Regatul Unit, cât și Franța doreau consolidarea Imperiului Otoman, în Franța filosofia politică a vremii era dominată de naționalismul romantic și, sub influența lobby-ului pașoptiștilor și diasporei române, favoriza unirea celor două țări. Sardinia, angrenată și ea în proiectul de unificare a Italiei, favoriza ideea. Regatul Unit avea rețineri față de ideea unui stat românesc unificat, care era de așteptat să scape total de sub controlul otomanilor, cu riscul de a intra din nou sub influență rusă. În Imperiul Austriac existau temeri că o influență otomană restaurată în Principatele Dunărene va stârni nemulțumiri etnice, cu risc de contagiune în Transilvania și Bucovina, și cu siguranță scenariul unirii era ceva de evitat.
În cele din urmă, compromisul a constat în ideea că în anul următor se vor ține adunări populare consultative care să decidă dacă țările se vor uni sau nu, iar după încă un an, puterile se vor reuni pentru a lua act de decizii și pentru a hotărî pașii următori. Pentru Franța și Sardinia, era o afirmare a principiilor democrației populare, iar puterile conservatoare nu se așteptau ca poporul să dorească vreo schimbare de statut. Tratatul a fost semnat la 18/30 martie 1856.
Conform hotărârilor Convențiunii de la Paris (sau Convenția de la Paris), pentru organizarea definitivă a Principatelor Dunărene ale Moldaviei și Valahiei, din 7/19 august 1858, în Moldova și Țara Românească au fost organizate alegeri pentru adunările reprezentative, care trebuiau să-i desemneze pe cei doi domnitori. Mai întâi au avut loc alegerile pentru Adunarea Electivă a Moldovei, care, pe 7 ianuarie 1859, l-a ales ca domn pe Alexandru Ioan Cuza.
În Țara Românească alegerile au avut loc între 8 și 12 ianuarie 1859. Conform reglementărilor în vigoare, votul era unul de tip cenzitar, existând două categorii de alegători conform: apartenenței (urbani – locuitorii orașelor, rurali – locuitorii din restul județului) și modului în care votau (direcți și indirecți).
Votau direct locuitorii județelor care aveau un venit de cel puțin 1 000 de galbeni și locuitorii orașelor care aveau un capital de cel puțin 6 000 de galbeni. Votau indirect locuitorii județelor care aveau un venit funciar de cel puțin 100 de galbeni.
Alegătorii indirecți din fiecare județ desemnau trei alegători pentru fiecare plasă, iar aceștia, întruniți în reședința județului, alegeau un deputat. Alegătorii direcți din județe alegeau câte doi deputați pentru fiecare județ. Alegătorii direcți din orașe alegeau trei deputați în București, câte doi deputați în Craiova, Brăila și Ploiești și câte un deputat în celelalte reședințe de județ.
Numărul total al alegătorilor (în funcție de sursă) era undeva la 2.000 – 2.200, împărțiți destul de egal în direcți și indirecți. Numărul total al celor care puteau fi aleși era cuprins între 600 – 625 de persoane.
Existau variații foarte mari în ceea ce privește numărul alegătorilor între diferitele orașe și diferitele județe ale Țării Românești. Spre exemplu, în Mehedinți erau 114 alegători direcți de oraș, în Ilfov – 221, în Prahova – 68, în Muscel doar 12. De aceea vedem cum, în județul Ilfov, Dimitrie Ghica este ales de 27 de alegători direcți, în timp ce, la Brăila, Ion Slătineanu este ales de doar patru alegători, iar în Vlașca, Apostol Arsache este trimis în Adunare de 16 alegători direcți. În orașul București, Nicolae Golescu este ales de 167 alegători direcți, în timp ce, la Târgoviște, Scarlat Lăzureanu este ales de doar 13 alegători direcți. Scarlat Turnavitu este ales de 15 alegători indirecți, în Argeș, iar Nicolae Brătianu a avut nevoie de votul a doar trei alegători indirecți din Muscel pentru a obține un fotoliu de deputat.
Vârsta minimă pentru a fi alegător era de 25 de ani, iar vârsta minimă pentru a fi ales era de 30 de ani (și un venit minim de 400 de galbeni). Nu puteau fi alegători și aleși: străinii, faliții nereabilitați, cei care au suferit condamnări privative de libertate și cei care nu aveau un bun renume.
Conform documentului semnat de M. Băleanu (ministrul de Interne, caimacam al Țării Românești) și M. Bâțcoveanu (șef secție) și trimis mitropolitului Nifon, președintele Adunării Elective, pe 17 ianuarie 1859, lista inițială a deputaților Adunării Elective a Țării Românești cuprindea 71 de nume (pe județe):
Ilfov: prințul Alexandru Ghica (fostul domnitor), prințul Dimitrie Gr. Ghica, serdarul Constantin Bosianu, logofătul Nicolae Golescu, pitarul Constantin A. Rosetti, Vasile Boierescu.
Râmnicu-Sărat: aga Ioan C. Cantacuzino, serdarul Scarlat Fălcoianu, Constantin Cotescu, Constantin Argintoianu.
Brăila: logofătul Ion Slătineanu, clucerul Grigore Filipescu, Mihai Marghiloman, serdarul Nicolae Opran.
Buzău: serdarul Ion Marghiloman, praporcicul Scarlat Voinescu, pitarul Mihai Pleșoianu, serdarul Constantin Deșliu.
Prahova: aga Ion Cantacuzino, aga Constantin I. Filipescu, paharnicul Ion Mîrzea, Ioan Alexandru Filipescu, pitarul Constantin T. Grigorescu.
Ialomița: logofătul Scarlat Crețulescu, clucerul Barbu Slătineanu, logofătul Barbu Catargiu, aga Alexandru E. Florescu.
Dâmbovița: logofătul Nicolae Băleanu, colonelul Ioan Em. Florescu, maiorul Scarlat Lăzureanu.
Vlașca: dr. Ap. Arsache, paharnicul NicolaeTătăranu,postelnicul Constantin Rădulescu, pitarul Petre Derbescu.
Teleorman:vornicul Constantin Cantacuzin, logofătul Ion Slătineanu, serdarul Constantin Apostolescu, maiorul Dimitrie Ștefanopolu.
Muscel: paharnicul Barbu Bellu, căpitanul Ioan F. Lenș, paharnicul Nicolae Brătianu, serdarul Alecu Angheleanu.
Argeș: Nicolae Rosetti, sublocotenent Ion C. Brătianu, serdarul Scarlat Turnavitu, Dimitrie C. Brătianu.
Romanați: serdarul Stănuț Cesianu, prințul Grigore Bibescu-Brâncovenau, Radu C. Golescu, Alexandru C. Golescu.
Vâlcea: logofătul Ion Oteteleșanu, clucerul Constantin Oteteleșanu, clucerul Nicolae Lahovari, prințul Barbu Știrbei.
Dolj: Gheorge Barbu Știrbei (fiul domnitorului), logofătul Dimitrie Bibescu, pitarul Ion Socolescu, colonelul Ion Solomon, serdarul Iancu Hagiadi.
Gorj: colonel Nicolae Bibescu (fiul domnitorului), pitarul ConstantinSăvoiu,aga Constantin N. Brăiloiu, clucerul IonSâmboteanu.
Mehedinți: colonel Nicolae Bibescu (vărul domnitorului), aga Dimitrie Filișanu, serdarul Ion Cernătescu, spătarul Barbu Vlădoianu.
Olt: vornicul Ion Manu, paharnicul Iorgu Văleanu, serdarul Ion Petrescu, paharnicul Nicolae Isvoranu.
Acestora li se adăugau cei patru reprezentanți ai clerului: mitropolitul Nifon, episcopul Calinic al Râmnicului, episcopul Filotei al Buzăului și episcopul Climent al Argeșului.
Ulterior, după verificarea mandatelor, a fost invalidată, pe motiv de nelegalitate, alegerea următorilor: Alexandru D. Ghica, Radu Golescu, Ioan Hagiadi, Ion Manu, Iorgu Văleanu, Ion Slătineanu, Mihai Pleșoianu, N. Băleanu (conform Jurnalului comisiei de validare din 24 ianuarie 1859). Astfel, au rămas 67 de deputați, 64 dintre aceștia fiind prezenți la votul și alegerea lui Cuza în sala din clădirea aflată pe vechea colină a Mitropoliei Țării Românești, în care au avut loc lucrările Adunării. În final, „se procedează, prin apel nominal şi vot secret, la alegerea domnului. Se deschide scrutinul şi, după citirea biletelor, Prea Sfinţia Sa, Părintele Mitropolit, prezidentul Adunării, proclamă că s-a ales Domnul Ţării Româneşti, cu unanimitatea voturilor exprimate, adică 64, prinţul Moldovei, Alexandru Ioan Cuza”.
