Văd în aceste zile multe păreri și mulți experți în legătură cu începerea anului școlar în condițiile pandemiei. Unii întăresc ideea de reluarea a anului școlar în regim de normalitate (cerând statului să controleze riscurile), alții de rămânere în regim de pandemie (totul online), iar alții vin cu scenarii hibride, unele însă atât de complicate că nu se pot implementa. E bine că discutăm și propunem, dar să o facem rațional, fără a ne lăsa pradă tendințelor noastre psihoculturale de exagerare a pozitivului (până la un optimism iluzoriu) și negativului (în termeni catastrofali). Mai precis:
(1) Să ne amintim, totuși, în ce context suntem, și anume de “război” cu pandemia! Cine se așteaptă la soluții care să ducă la aceleași standarde educaționale ca înainte de pandemie, cred că nu înțelege noțiunile de “război” și de “pandemie”. Putem ținti însă acum la standarde de onorabilitate educațională și/sau să căutăm să inițiem unele schimbări paradigmatice în educație, care poate după pandemie vor funcționa în logica unei “dezvoltări post-traumatice” (o evoluție față de perioada pre-pandemie).
(2) Realist vorbind, evident că nu putem avea activitățile școlare obișnuite controlând acum toate riscurile pandemiei, din cauza unor limitări clare:
2a. Infrastructură educațională insuficientă și subdezvoltată, sigur cu eterogenitatea proprie, având puține zone foarte bine dezvoltate și multe zone subdezvoltate. Spre exemplu, nu știu care universitate/școală poate să spună ca are toate condițiile administrative (de cămin și de spațiu didactic) și financiare pentru începerea în completă siguranță a noului an academic pentru toți studenții/elevii (ex. implementând adecvat distanțarea fizică/făcând testări medicale periodice).
2b. Resurse financiare insuficiente pentru a extinde rapid infrastructura și/sau pentru a asigura toate condițiile de siguranță (ex. măști necesare pentru toată lumea; testare periodică pentru toți cei angajați în sistem).
(3) Nu putem însă nici ține închisă societatea pe termen lung, prin izolare fizică și comunicare doar online.
(4) Așadar, activitățile școlare trebuie gândite în condiții de “război/pandemie” și cu constrângerile reale pe care le avem, cu angajamentul că se va face tot posibilul pentru a se desfășura într-o formă sau alta, pentru a nu afecta parcursul de viață al elevilor/studenților. În aceste condiții, nu avem ce norme detaliate să cerem autorităților naționale, că nu se pot oferi. Făcând asta intrăm toți într-o zonă de ipocrizie, accentuată de contextul alegerilor. Autoritățile trebuie/pot doar:
4a. să întărească implementarea principiilor generale de control al pandemiei (ex. distanțare/igienă/control medical-testare/psihoeducație), atât în instituțiile educaționale, cât și la nivelul societății;
4b. să caute să asimileze rapid tratamentele/vaccinurile care vor apărea și să întărească sistemul medical pentru cazurile clinice când vor apărea;
4c. să întărească autonomia unităților educaționale, cu asumarea responsabilității, pentru a putea lua rapid decizii majore (ex. închiderea cursurilor/achiziția de noi materiale etc.);
4d. să mobilizeze maximum de resurse pe care le pot mobiliza acum și să creeze un instrument transparent prin care unitățile educaționale să știe că pot accesa unele din aceste resurse pentru nevoi imediate/neprevăzute, cu precădere în zonele defavorizate/pentru populațiile vulnerabile, pentru a nu se accentua decalajele deja existente în educație;
4e. să pună la dispoziție consultanță diversă unităților educaționale (la cerere/rapid/eficient), prin colaborare strânsă cu asociațiile profesionale/grupuri de experți.
Într-un astfel de scenariu general (condițiile de la punctul 4), scenariile specifice trebuie și vor fi diferite de la o unitate educațională la alta! Așadar, scenariul la nivel de țară este că nu trebuie să avem un scenariu comun la nivel de țară sau că scenariul comun la nivel de țară înseamnă de fapt scenarii specifice fiecărei unități educaționale, cu factorul comun al unui standard de onorabilitate educațională (poate definit minimal de minister, mai ales în zona preuniversitară, unde factor comun este mai important). Fiecare unitate educațională trebuie să-și personalizeze condițiile naționale generale descrise la punctul 4 în funcție de context, particularități și de resursele pe care le are/le poate accesa. Spre exemplu, este greu de crezut că o comunitatea academică de aproape 50 000 de oameni, cum este UBB, va implementa un scenariu similar cu o universitate care are o comunitate de 10 000 de oameni. Unele școli au spațiu pentru culoare cu sens unic și pentru distanțare fizică între bănci sau în pauze, altele nu au și astfel vor trebuie să apeleze la grupe mici, rotite între ele și la mască. Eu cred că acum este momentul ca rectorii/directorii de unități educaționale să-și asume rolul de management/lidership – în consultare constantă cu comunitatea educațională, inclusiv părinții și specialiștii puși la dispoziție de autorități – și să-și folosească autonomia atât de mult clamată; nu poti să ceri mereu autonomie, dar când este să o folosești te întorci la stat să-ți aranjeze studenții/elevii în clasă.
Așadar, statul (1) să mobilizeze maximum de resurse pe care și le permite și să le distribuie transparent și programatic, (2) să-și facă datoria în a implementa social regulile generale de siguranță, (3) să pună la dispoziție expertiză și cele mai avansate tratamente și (4) să facă modificări legislative, astfel încât fiecare unitate educațională să-și poată apoi asuma responsabilitatea pentru un scenariul adecvat, în funcție de context, particularități și de resursele pe care le are, la un nivel al onorabilității educaționale. – sursa: danieldavidubb.wordpress.com
