Acasă Politic  Eterna și necesara comunicare umană

 Eterna și necesara comunicare umană

DISTRIBUIȚI

Problema abordată este veche. Chiar noi, în paginile publicației, am abordat, în repetate rânduri, această spinoasă problemă. Prima atribuție, esențială, a omului, care a contribuit la ascendența sa de astăzi, vizavi de celelalte viețuitoare ale planetei Pământ, a fost posibilitatea de a comunica direct, prin viu grai. Adică între oameni. Celelalte viețuitoare s-au folosit doar de un sistem primitiv de comunicare care nu a evoluat, față de cel primordial, bazat, mai ales, pe instincte primare rămase (aproape) la nivelul genetic cu care s-a născut specia respectivă. În timp ce celelalte viețuitoare au rămas în stadiul primar, omul a evoluat continuu. Și astfel au apărut mii și mii de moduri de comunicare între oameni. Adică printr-un limbaj uman (dialecte locale) extrem de diversificat. Omul s-a folosit din plin de acest atribuit esențial: posibilitatea de a comunica. Și această unică posibilitate a fost speculată: omul le-a dominat pe celelalte viețuitoare.

Dar, cum privim noi această evoluție prin prisma contemporaneității nevoia de comunicare a existat dintotdeauna. Pe timpuri, pe vremea lui Caragiale și Eminescu, bucureștenii se duceau duminica la restaurante, ”la Gambrinus”, ”la Șosea”, la Hipodrom, la circ, la conferințe, la proaspătul construit Ateneu Român, și, atenție, la întâlniri, să le zicem, ”personale”: între rude, prieteni, colegi, mai ales vecini. Pe atunci nu existau calculatoarele, cu evantaiul lor de aplicații. Întâlnirile erau directe, emoționale, care amplificau relațiile de prietenie, de rubedenie, de colegialitate, desigur și cele omenești cu inevitabile și sensibile legături sentimentale care, în multe cazuri, duceau la căsnicii durabile. Căsnicii care, uneori pe drumurile neștiute ale vieții se destrămau și îi duceau pe unii copii pe drumuri triste… fără părinți.

Citim, acum în mileniul 3, emoționante amintiri despre efortul unor români din alte timpuri care, chiar având o situație modestă ”rupeau” din acel mult/puținul pe care-l aveau, pentru a-i ajuta pe cei nevoiași și în special pe copiii sărmani rămași fără părinți… Din acele trecute și sentimentale vremuri, coroborate cu generozitatea umană, s-au născut unele dintre vârfurile spiritualității române.

În acele răstimpuri media de viață era scăzută, bolile și războaiele făceau ravagii. Noi am prezentat, într-un articol anterior, cifra care atestă speranța medie actuală de viață din România. O reluăm: 79 ani pentru femei, 72 ani pentru bărbați – așadar media generală 75,5 ani. Desigur, se naște întrebarea: De ce decalajul dintre speranța medie de viață dintre bărbați și femei este așa de apreciabilă ? Nu poate fi evitată o explicație religios/biologică. Acelea care dau naștere de vieți, pornite din trupurile lor, li se dă dreptul de a avea o viață mai lungă. Adică femeilor. Fie și numai pentru că în timpuri de demult, bărbații plecau să se lupte cu fiarele sălbatice sau cu alți semeni în interminabile războaie și mulți nu se mai întorceau la familiile lor. Fără grija și aportul mamelor rămase acasă cu copiii, perpetuarea rasei umane ar fi fost în pericol.

Și astăzi, în județul nostru, mamele și bunicile se întâlnesc, sistematic, la colțul uliței. La ”radio-șanț”?. Nu! Pentru că își spun păsurile, își împart durerile, îi (de)plâng pe cei pe care i-au pierdut și… trăiesc mai mult!  Desigur și bărbații fac asemenea. Numai că ei, de sute de ani, o fac la cârciumă. Și consumul de alcool nu prea face ”casă bună” cu binecunoscuta expresie ”elixir de viață lungă”. Pe când împărțirea feminină a durerii pierderii unui apropiat este câteodată benefică pentru un echilibru sufletesc. Cu osebire feminin.

Așadar, nevoia de comunicare, de a împărți durerea proprie și cu alți oameni este un atribut uman. Care are rolul lui la un necesar echilibru… tot uman.  – VASILE BOLBOJA

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

six − 3 =