De ceva vreme, șeful Guvernului se laudă că România are cea mai mare creștere economică anuală din Uniunea Europeană, că PIB-ul va crește an de an, că noul cod fiscal va lăsa bani mai mulți în buzunarele românilor. Nu ne spune însă cât înseamnă, de exemplu, un procent din PIB comparativ cu al Poloniei și nici de unde va acoperi găurile bugetare în caz de reducere a TVA sau a eliminării nu știu cărui impozit. Deci, numai lapte și miere pe termen mediu. La suprafață.
Dar, dacă e așa, de ce atunci când a fost vorba de majorarea alocațiilor pentru copii, la care nu s-a umblat din 2010, parlamentarii puterii au fugit din sală? Explicația politică o știm: propunerea venea de la PNL, iar copiii nu votează, deci nu contează. Nu au contat nici pentru guvernele anterioare. Dar explicația economică? Ce pot să îi spun copilului meu care nu poate să își ia cu 42 de lei nici măcar o pereche de pantofi chinezești? Că e o decizie politică?
Așadar, copiii vor primi în continuare 42 de lei lunar, în timp ce statul cheltuie pentru un câine aproape dublu. E adevărat: cei mici nu gândesc la fel și nici nu simt la fel cu politicienii. Cu nici zece euro lunar, ne situăm, la acest capitol, la coada Europei. Noroc că la creștere economică suntem primii. Vă dați seama că dacă, Doamne ferește, am avea recesiune din nou, vreo doi – trei ani, s-ar putea pune problema reducerii alocației pentru copii?
În multe state, cu care guvernanții ne asemuiesc deseori, alocația pentru copii este aproape 100 de euro lunar. Câte ar putea face un copil, mai ales în mediul rural, cu o asemenea sumă? Vă dați seama că alta ar fi educația timpurie, că altul ar fi nivelul de trai, că nu am mai vedea copii desculți care să meargă cu rândul la școală și că am avea mai puțini subnutriți? Efortul bugetar nu ar fi foarte mare. Dar aici nu e vorba de bani, ci de cultura politicului. La fel ca la infrastructură. Nu facem autostrăzi și drumuri bune, largi, sigure, circulabile, pentru că ne e frică să nu vină investitorii până în inima țării ca să ne fure întreprinderile și să ne care legumele și fructele, pe care oricum nu le mai avem.
Cătălin DRAGOMIR
