Cătălin DRAGOMIR
Am aflat, zilele trecute, că România a obținut un ”rezultat de excepție” la Jocurile Olimpice de la Pyeongchang, din Coreea de Sud. Raluca Nicoleta Strămăturaru s-a clasat pe locul al șaptelea (!) în finala probei de sanie. Este cea mai bună clasare a unui sportiv român în ultimele șapte ediții ale Jocurilor Olimpice. În 1994, în Norvegia, la Lillehamer, Ioan Apostol și Liviu Cepoi au încheiat pe locul șase finala în proba de dublu sanie.
Vă dați seama unde a ajuns sportul românesc? Dacă admitem că România nu are tradiție în sporturile de iarnă mai merge să ne bucurăm pentru o așa ”performanță”. Și, la cât populism există, nu ar fi exclus ca ”performanța” să fie răsplătită de ministerul de resort cu un premiu consistent în bani pentru că, nu-i așa, face cinste țării!
Mergând mai departe, am ajuns să ne bucurăm că, la fotbal, România a ajuns cu o echipă în nu știu ce competiție europeană până în optimile de finală. Asta în condițiile în care, până prin 2000, era nefiresc dacă nu se întâmpla asta.
Până cu ceva vreme în urmă ne luam la trântă cu toate marile puteri ale lumii la fotbal, gimnastică, handbal masculin. Acum ne bucurăm dacă ocupăm un loc șase pe la nu știu ce competiție internațională.
Are sportul românesc viitor? În condițiile în care legislația nu permite administrațiilor locale să se implice ”pe față” în dezvoltarea unor echipe, iar politizarea este excesivă, România se va zbate în mediocritate când vine vorba de sport. După aderarea la Uniunea Europeană sportul românesc a regresat an de an, în loc să se dezvolte. Am rămas cu bucuria unor finale jucate de Halep la tenis de câmp sau cu satisfacția trofeelor europene câștigate la handbal feminine. Restul – vorbe frumoase așternute pe hârtie.
