Alexandru Pleșea, psiholog
Inteligența și Emoția, cu cât mai mult ni se predă instituțional că sunt manifestări simultane sau venite împreună, cu atât mai mult omul se îndepărtează de potențialul lor. Dacă acestea ar funcționa împreună și simultan, cum de altfel se poate doar prin unirea lor, atunci acest lucru ar fi posibil, doar prin „voință proprie˝, deliberat.
Mai mult decât atât, alte manifestări ale uneia sau ale alteia, care sunt mecanisme ușor observabile oriunde de stimul-reacție-impuls, nu le putem încadra și nici nominaliza ca fiind emoție sau gând. Datorită factorilor externi, stimulatori și influențatori de reacții în om, acesta devine un aparat de răspunsuri la ce au făcut sau construit alții, fie cu sau fără interes. Putem observa acest lucru mai întâi la doi oameni care au o discuție aprinsă: niciunul dintre ei, nu crează spațiu voit pentru a uni mintea cu inima, ci fiecare este stimulat, având o reacție rapidă sau impuls instant, nebazat pe unirea minții cu a inimii, care nu duce decât să ajungă cel puțin unul din ei, la starea nedorită și inutilă de: suferință, incapacitate sau neîncredere de sine.
Gândurile și emoțiile sunt determinări proprii, în folosul, contribuția, gestionarea și proiectarea interiorului spre exterior. Până la o astfel de manifestare multă mămăligă e de mâncat. Una dintre atitudinile uitate, dar recuperate datorită nevoii de adaptare la o viteză socială accelerată, este inteligența emoțională. Adică nevoia intrinsecă de a pune inima și mintea să lucreze simultan, în mod deliberat. Conexiunea dintre inimă și minte spre decizii se numește „inteligență emoțională˝. Cei care o dezvoltă, devin lideri, antreprenori, conducători, organizatori, creativi, artiști, oameni cheie care țin hățurile unui segment social. Cei care nu o dezvoltă, urmează sub-ordonat ce fac aceștia. Foto: Ochoiul Minții
