Interviu cu ION CORNACIU, inspector școlar general

 “AM FOARTE MARE ÎNCREDERE ÎN ŞCOALA ROMÂNEASCĂ.

 AM ÎNCREDERE ŞI ÎN ŞCOALA ILFOVEANĂ”

Comunităţile locale ar fi putut să se ocupe şi de spaţiile de locuit pentru cadrele didactice *Nu se folosesc cabinetele şi laboratoarele *Se recurge la metoda tradiţională de pregătire a copiilor… *Din Legea Educației lipsesc principiul educaţiei elevilor în spiritul muncii şi principiul educării elevilor în spiritul patriotismului *În 2006 – 2008, România s-a putut mândri că a câştigat un miliard de euro pentru infrastructura sistemului educaţional şi s-au făcut progrese vizibile şi pe componenta din dotări şi pe motivarea cadrelor didactice.

Învăţământul ilfovean a trecut anul acesta prin câteva duşuri reci. Este vorba despre rezultatele la Bacalaureat, la Evaluarea naţională şi la Definitivat, dacă privim doar la suprafaţă spre acest domeniu. Situaţia i-a pus pe gânduri pe toţi aşa că la nivel de Inspectorat se reaşează strategia. Printre altele, noul (şi vechiul) inspector şcolar general, Ion Cornaciu, vorbeşte despre reintroducerea simulărilor pentru clasele terminale, despre parteneriate cu administraţiile locale care să motiveze cadrele didactice şi să le facă să-şi dorească să rămână în Ilfov. Ascultându-l pe Ion Cornaciu, am avut impresia că vorbeşte despre strategii macro. Parte din ideile sale au nevoie de o consistentă susţinere din partea cadrelor didactice, apoi de o puternică susţinere politică, pentru că seamnă cu ceea ce se numeşte politici publice…

 Reporter: – Bacalaureatul de anul acesta a plasat Ilfovul pe ultimul loc în clasamentul pe judeţe. Este un dezastru sau o realitate?

Ion Cornaciu, inspector şcolar general al IŞJ Ilfov: – Rezultatele la examenele de anul acesta nu pot fi considerate un dezastru. Reprezintă o realitate generată de factori obiectivi, dar şi de factori subiectivi. Mă gândesc la mediul socio-economic şi familial din care provin elevii, care generează calitatea, şi mă gândesc şi la resursele umane de care dispune şcoala şi care acum sunt modeste, chiar foarte modeste, comparativ cu alte judeţe. Ilfovul este singurul judeţ care are în mijloc capitala României, care atrage ca un magnet şi elevii foarte buni, dar şi profesorii. Aşa că noi ar trebui să gândim şi să vedem între rezultatele bune ale municipiului Bucureşti şi rezultatele elevilor care provin din Ilfov. Şi unii dintre copii, mulţi dintre ei chiar, au la admitere medii peste 9.

Reporter: – Aveţi mulţi elevi care în clasa a IX-a care aleg să migreze către Bucureşti?

I.C. – Jumătate dintre elevii ilfoveni sunt la instituţii de învăţământ din Bucureşti.

Reporter: – Din cauza condiţiilor de învăţământ sau din cauza metodei de predare?

I.C. – Dintotdeauna o explicaţie a fost că unităţile din Bucureşti sunt mai bune, mai performante. Elevii au condiţii mai bune, sunt mai credibile. Dar avem exemple şi în Ilfov: Liceul din Otopeni. Nici nu putem să îl comparăm cu multe unităţi din ţară sau din Bucureşti. Liceul acesta este una din cele mai dotate unităţi de învăţământ din România şi a fost apreciat chiar de experţii Băncii Mondiale. Sunt convins că acolo şi comunitatea locală a alocat fonduri. Atât pentru realizarea unor condiţii pentru copii, dar a avut grijă şi de cadrele didactice. Nu e puţin pentru un cadru didactic faptul că primăria are grijă ca, de sărbători sau cu ocazia plecării în vacanţe, cadrele didactice să primească tot felul de stimulente.

Reporter: – Doar la Otopeni se întâmplă aşa?

I.C. – Cea mai grea problemă cu care noi ne confruntăm în sistemul de învăţământ din judeţul Ilfov este faptul că oferta noastră de posturi (pe care le publicăm în fiecare an) rămâne tot aşa. Mereu am avut  600 – 700 de posturi publicate și tot la 600 – 700 am rămas. Ilfovul primeşte cadre didactice, iar acestea constituie rampa de lansare către Bucureşti. În anul următor pleacă în Bucureşti sau în alte judeţe şi noi rămânem tot fără cadre didactice.

Reporter: – Şi nu reuşiţi să le fixaţi pe post?

I.C. – Se pare că aceste posturi nu sunt atractive. În afară de post ca atare, de învăţător, de educatoare, nu mai oferă nimic. Primul gând pe care îl are cadrul didactic când se duce la şcoală este cum să facă naveta în Bucureşti. Nici comunitatea locală nu s-a gândit să rezolve condiţiile minimale de care are nevoie un intelectual.

Conform structurii noii Legi a Educaţiei, inspectoratele şcolare se ocupă cu problema conţinutului. Inspectoratul şcolar nu are resurse financiare decât pentru propriile unităţi – Inspectoratul Şcolar, Palatul Copiilor, Clubul Sportiv Şcolar, Casa Corpului Didactic. În rest, toate unităţile sunt finanţate de la bugetul statului, prin comunitatea locală. Această chestiune am discutat-o de mai multe rânduri şi în Comisia de Dialog Social de la Prefectură. Mereu am abordat această problemă a creării unor condiţii minimale pentru primirea cadrelor didactice. Însă, în afară de Otopeni şi parţial Voluntari, alte localităţi nu oferă. Pe lângă proiectele mari pe care le-au avut, comunităţile locale ar fi putut să se ocupe şi de spaţiile de locuit pentru cadrele didactice – două – trei apartamente anul ăsta, încă două – trei apartamente anul următor, şi problema era rezolvată. În afară de locul de muncă nu au asigurate niciun fel de alte condiţii. Şi condiţia locului de muncă este precară de multe ori. Pentru că şi între unele unităţi de învățământ există diferenţe foarte mari din punct de vedere al dotării, al bazei materiale.

Reporter: – Aţi caracterizat rezultatul Bacalaureatului din acest an ca o realitate condiţionată de factori obiectivi şi subiectivi. Cum vedeţi depăşirea acestei situaţii?

I.C. – Deja primele măsuri le-am luat. În 2007, Inspectoratul Şcolar Ilfov a organizat Bacalaureatul exact după metodologia impusă de minister, dar fără camere de supraveghere. Atunci am avut o rată de promovabilitate de 17,02 %. Acela era, în opinia mea, momentul în care trebuia să se schimbe total politica ministerului legată de educaţia din România. Ne-am propus atunci să demonstrăm că suntem serioşi și am făcut acest lucru. A fost şi pentru noi o încercare. Tradiţional, Ilfovul avea o promovabilitate peste 90%. Două unităţi, Liceul ”Mihail Kogălniceanu” din Snagov şi Grupul Şcolar ”Pamfil Şeicaru” din Ciorogârla deveniseră deja arhi-cunoscute în România. Aveau 200 – 300 de absolvenţi pe serie, dar la Bacalaureat se înscriau 1.000 de candidaţi din toată ţara. Cu alte cuvinte, rezolvau tot ce nu puteau rezolva celelalte judeţe ale țării la un loc. Atunci mi-am pus problema să corectez această mare deficienţă. Între măsurile pe care le-am luat a fost desemnarea profesorilor asistenţi numai dintre profesorii titulari şi prezenţa echipelor de lucru ale inspectoratului în toate centrele de Bacalaureat. Am desfiinţat cele două centre rău-famate: Snagov şi Ciorogârla. Snagovul l-am dus la Otopeni, iar Ciorogârla la Măgurele, iar rezultatele s-au văzut.

În baza măsurilor pe care le-am dispus de comun acord cu conducerea unităţilor de învăţământ, în 2007 – 2008, în prima sesiune de Bacalaureat, am fost tot pe ultimul loc din ţară, dar procentul de promovabilitate a fost 38%. Am fost singurul judeţ care a avut o creştere reală, de peste 20 de procente. S-a muncit pentru ele. După opinia mea, Bacalaureatul din Ilfov, chiar cu ani foarte buni în care se acordă atenţie specială pentru pregătire, ar trebui să se situeze undeva între 40 şi 50%. Sau poate puţin peste 50%. Ce s-a întâmplat după 2008?! În 2009 s-a deschis din nou posibilitatea evoluţiei Bacalaureatului şi, de la procentul de promovabilitate de 38% despre care vorbeam, s-a ajuns pe la 65%. În anul următor, în 2010, s-a ajuns la 69%. Adică nu s-a continuat procesul de construcţie. Nici la Evaluarea Naţională şi nici la Bacalaureat.

Reporter: – Cum de s-a ajus totuși aici?

I.C. – Primul lucru, poate cel mai grav care s-a practicat în sistemul de învăţământ în România, este că s-a renunţat la simulări. Cu câţiva ani în urmă erau şi două simulări. Şcoala ştia ce se întâmplă. S-a renunţat la aceste simulări, dar a fost vorba şi de managemantul defectuos la nivelul unităţii de învăţământ. Dacă încercăm să facem o evaluare sau să verificam unitatea, prin sondaj, a câtorva directori de liceu, vom observa că nu se mai fac asistenţele care trebuie să urmărească pregătirea pentru Bacalaureat şi, în al doilea rând, vom observa că și puţinele asistenţe pe care le fac directorii nu mai sunt valorificate în consiliile profesorale. Profesorii nu ştiu să le explice elevilor, nu folosesc materialele pe care le au dispoziţie şi din cauza asta rezultatele sunt aşa cum sunt. Managamentul defectuos s-a observat şi la nivelul echipei inspectoratului şcolar. Să nu încercăm să găsim vinovaţii pentru că vinovaţii suntem noi toţi. Nu facem delimitări. Sunt nuanţe pe care am putea să le analizăm, dar este greu de imaginat că o echipă a inspectoratului şcolar în ultimii trei ani să nu fi făcut nici măcar o evaluare a inspecţiei şcolare care să vizeze pregătirea elevilor pentru examenele finale – Evaluarea naţională şi Bacalaureatul. Nimeni n-a avut nişte concluzii, nimeni n-a prezentat două-trei măsuri remediale sau de etapă, ceva care să regleze această spirală educaţională.

Alte elemente: nu se folosesc cabinetele şi laboratoarele, se recurge la metoda tradiţională de pregătire a copiilor. Facem învăţământ, luăm catalogul şi cu asta profesorul şi-a intrat în rol. Face lecţia fără să folosească materiale didactice, auxiliarele din dotare pentru ca elevii să fixeze ce le spune. Formaturile acestea sunt deja depăşite. În ultimii ani am dotat unităţile de învăţământ, în intervalul 2006 – 2008, începând de la carte şcolară pentru bibliotecă până la tot felul de materiale de disciplină pentru învăţământ şi materiale pentru sport. Aşa că nu cred că în momentul de faţă şcoala ar trebui să spună că nu are resurse prin care să îşi realizeze obiectivele.

În altă ordine de idei, nu se mai judecă acţiunea şcolii ca acţiune cu finalitate. Pierdem din vedere acest lucru. Şi tot aici cred că ar trebui să menţionăm şi faptul că instituţiile nu urmăresc respectarea principiilor care guvernează educaţia. Iar din Legea Educaţiei lipsesc două principii fundamentale: principiul educaţiei elevilor în spiritul muncii şi principiul educării elevilor în spiritul patriotismului. E destul de greu în asemenea condiţii ca lucrurile să meargă.

Reporter: – Vorbiţi despre elevi, cadre didactice, instituţii. Unde este rolul familiei în educarea copiilor?

I.C. – Haideţi să avem o imagine, o oglindă a şcolii. Este, în general, imaginea de zi cu zi cu copii care vin la şcoală pregătiţi de familie. Bine îmbrăcaţi, cu pacheţel la ei. Cei care n-au posibilităţi nu sunt incluşi. Aceasta este o altă mare problemă a sistemului educaţional în ziua de astăzi: amploarea absenteismului şi a abandonului şcolar, cum zicem noi acum „părăsirea timpurie a şcolii”. Cei mai mulţi copii abandonează şcoala din cauza condiţiilor materiale, a condiţiilor familiale, iar cei care mai vin pe la şcoală şi sunt marcaţi de asemenea condiţii sunt într-o stare de nervozitate, de agitaţie continuă şi sunt şi cei care provoacă o serie întreagă de disfuncţii în grupurile sociale. Familia e alături de şcoală, dacă şcoala are o strategie pentru a ţine familia aproape. Să nu ne gândim că părinţii îşi lasă treburile zilnice şi vin, aşa, la şcoală într-o veselie. Dacă există o strategie să ţinem părinţii aproape, atunci când avem nevoie de ei, ei sunt alături de noi. Şi avem şi experienţe destul de bune din acest punct de vedere. Părinţii s-au constituit în asociaţii, au iniţiative. Însă altceva cred că trebuie pentru atragerea familiilor către şcoală şi către educaţie. Primăria ar trebui să ajute comunitatea şi să participe alături de părinţi la aceste cheltuieli. Şi în activităţile extra-clasă, primăria ar trebui să se implice şi să suporte o parte a costurilor.

Reporter: – Cum explicaţi faptul că, după doi ani la catedră, există cadre didactice care nu reuşesc să obţină o notă onorabilă la examenul de Definitivat?

I.C. – Haideţi să vă dau un exemplu cutremurător: cum credeţi dvs. că echipele de inspectori pleacă în teren şi toţi vin cu procese verbale de inspecţie în care toţi profesorii primesc nota 10?! Iar copiii primesc nota 4 la examen. În toată activitatea mea profesională am întâlnit un singur om care mi-a spus: “Eu nu merit calificativul ăsta. Vă rog eu frumos, nu îmi daţi mie aşa ceva”. Vedeţi, nu avem cultura valorilor. Să nu credeţi că toată această agitaţie din spectrul politic, şi în general din sistemul socio-politic din România, nu-şi pune amprenta şi pe şcoală, şi chiar pe copii. 

Reporter: – Există situaţii în care cadrele didactice să fi promovat examenul de titularizare dar să nu aibă post?

I.C. – În Ilfov n-am avut niciodată aşa ceva. E Bucureştiul care oferă posibilitatea şi ele, în general, se duc acolo. E deja o formulă în cerc. Ilfovul are un număr de posturi în fiecare an, şi din astea acoperă doar o parte.

Reporter: – Aveţi încredere în şcoala românească?

I.C. – Foarte mare încredere. Am încredere şi în şcoala din judeţul Ilfov. În 2007 vorbeam de o dezvoltare a învăţământului profesional şi tehnic. La vremea respectivă erau conturate patru centre ale învăţământului profesional şi tehnic: Brăneşti – pentru meserii în domeniul agricol, silvic şi fermieri. Era un proiect cu o şcoală din Franţa şi cu una din Austria. Praf s-au făcut aceste proiecte. S-a renunţat la ele. Un alt gol al învăţământului profesional şi tehnic era legat de Ciorogârla. Aici erau meserii din domeniul utilajelor grele şi construcţii. S-a făcut totul praf, nu s-a mai gândit nimeni. Un alt centru era la Grupul Şcolar ”Doamna Chiajna” de la Roşu. Aici trebuia să pregătim elevii în meserii din domeniul formulelor casnice, deci practic formula de şcoală profesională în domeniul economic, turism şi tot felul de componente ale alimentaţiei publice. Şi mai aveam aici o orientare, meserii din domeniul tipografic. La fel, de perspectivă. La Buftea – meserii din domeniul economic de tip industrial. Să zicem patiseri, brutari ș.a. Proiectul a fost abandonat, nu s-a mai gândit nimeni la el.Învăţământul a devenit atotcuprinzător cu formula aceasta de liceu tehnologic, care de fapt nu e tehnologic. Este un liceu care incumbă în şcoala profesională. E o mare greşeală. Cum să iei elevul de şcoală profesională şi să îi pui condiţia să ia Bacalaureatul. N-am auzit de aşa ceva. Deci toate aceste lucruri trebuie să dea de gândit. S-a făcut o Lege a Educaţiei, fără o dezbatere reală. N-au fost consultaţi nici măcar oamenii care au demonstrat de-a lungul timpului şi au adus o contribuţie deosebită educaţiei din România. De ce? Dacă se gândea dezvoltarea învăţământului profesional ar fi introdus şi o taxă pentru toţi agenţii economici de 1% pentru învăţământul profesional. Să zicem, sau 2%. Cum zicem 2% pentru Sănătate, 2% pentru Educaţie. În câţiva ani refăceam tot potenţialul învăţământului profesional. Formula de acum este o formulă piratată pentru forţa de muncă. Să facem ce? Să le luăm drepturile profesorilor? De ce credeţi că nu mai avem legea specială a cadrului didactic? E inclusă în Legea Educaţiei. Ca să scăpăm de ei, de profesori, să îi izolăm, să îi marginalizăm.

Revenind, am încredere în şcoala ilfoveană şi în şcoala românească. Sunt încă foarte mulţi oameni devotaţi, dar sunt în acelaşi timp şi marginalizaţi. Aceşti oameni care încă mai sunt în sistem sunt devotaţi, pricepuţi, extrem de pricepuţi. Dar sunt şi marginalizaţi de autorităţi şi puşi într-o lumină defavorabilă de colegii lor care nu au reuşit niciodată să facă ce fac ei. Şcoala reprezintă un mediu sensibil. Extrem de sensibil. Foarte sensibil. Oameni care în fiecare zi suportă câteva ore să stea cu 30 de copii. Şi să muncească cu 30 de copii. Această chestiune nu o poate face oricine. Şi tocmai pe aceşti oameni îi desurajăm. A fost un moment, 2006 – 2008, când România s-a putut mândri că a câştigat un miliard de euro pentru infrastructura sistemului educaţional şi s-au făcut progrese vizibile şi pe componenta din dotări şi pe motivarea cadrelor didactice.

Reporter: – Care sunt dificultăţile cu care vă confruntaţi acum, la începutul noului an şcolar?

I.C. – Acest deficit foarte mare de personal didactic. Circa 600 de oameni ne lipsesc, dar am pregătit deja material pentru conducerea ministerului să obţinem o aprobare pentru rezolvarea, în mod special, a acestei situaţii. Nu vom rămâne fără cadre didactice. Există posibilitatea să aducem înapoi, în faţa elevilor, o serie întreagă de pensionari care pot să predea. Unii doresc, alţii nici nu s-au mai gândit. Dar o să îi chemăm de acasă să ne ajute. Există posibilitatea ca directorilor să li se extindă numărul de ore de predare, în special la disciplinele deficitare. La clasa pregătitoare vom avea 129 de clase, aproape 2.400 de elevi în plus. Dar şi 129 de posturi în plus.

Reporter: – Câţi elevi vor fi în medie într-o astfel de clasă?

I.C. – Maximum 25. Dar în satele izolate sunt şi clase cu 14, 16, 18 copii, iar în aglomerările urbane apar clase cu supraefectiv, 27-28 de copii.

Reporter: – Aveţi asigurate cadre didactice pentru toate aceste clase?

I.C. – Da. Este asigurat necesarul de cadre pentru clasa pregătitoare. Deşi, şi aici e de discutat. Clasa pregătitoare, care are prin structura programelor ca principală acţiune jocul şi învăţarea în condiţii de joc, are învăţător calificat. Iar clasa întâi are, uneori, personal necalificat.

Reporter: – Partea de dotare cu mobilier este rezolvată?

I.C. – În general, autorităţile locale au răspuns la toate solicitările noastre. Aici vine vorba în primul rând de mobilier pe care l-am comandat cu finanţate de la minister. Mai mult de jumătate din piesele de mobilier au ajuns deja în sălile de clasă. Contractele erau cu termen de livrare până în 31august. O singură şcoală nu are încă, la Moara Vlăsiei, dar nu e o problemă, știm exact când se rezolvă.  De asemenea au fost readaptate grupurile sanitare. N-am pierdut din vedere nici acest element de detaliu. Sălile în care învaţă aceşti copilaşi au totuşi particularităţi de vârstă şi individuale, altele decât ale şcolarilor. Ei trebuie protejaţi, cu locul lor de joacă, cu locul lor de acces separat. Trebuie o grijă specială pentru aceşti copilaşi. Ei cred că se joacă. Pentru ei şcoala va fi tot o grădiniţă la urma urmei. Deci, autorităţile locale au avut în vedere aceste aspecte, s-au luat măsuri de igienizare, de reparaţii curente. Sunt două unităţi care au proiecte de mai mare amploare. De asemenea, autorizaţiile sanitare există deja în marea majoritate, unele dintre ele cu valabilitate până în octombrie – noiembrie.

Am aprobat în consiliul de administraţie, pe 16 august, acordul de detaşare în interesul învăţământului pentru îndeplinirea funcţiei de conducere pentru toţi directorii unităţilor de învăţământ. De la 1 septembrie avem directori cu acte în regulă. Inspectoratul Şcolar şi-a regândit strategia pentru dezvoltarea sistemului educaţional din judeţ pentru următorii ani. Încercăm să aducem prezentarea rapoartelor pe activitatea anuală până la 1 – 15 octombrie, în aşa fel încât din start să intrăm pe toate componentele de evaluare, de monitorizare, de îndrumare privind pregătirea elevilor pentru examenele naţionale. Deja gândim posibilitatea unor simulări proprii în vederea examenelor anuale. Avem multe variante de subiecte, iar inspectorii şcolari vor alcătui formulele respective.

Mizăm şi pe apropierea faţă de noi, de dascali, a d-lui preşedinte al Consiliului Judeţean, Marian Petrache, care e un bun cunoscător al şcolii din judeţul Ilfov. Sunt convins că dl Petrache va ajuta din nou școala ”să redevină ce-a fost şi mai mult decât atât”. –