Campionatul Mondial de Fotbal a fost “departe şi totuşi aproape de noi”. Departe pentru că noi, românii, nu am fost ”acolo”. Aproape pentru că, totuşi, Rusia nu este la capătul pământului. Ba chiar istoriile noastre multiseculare se întretaie, câteodată, dureros. Pentru noi, românii.
Dar, să trecem la fotbal. Este o realitate indiscutabilă că în ultimii ani, indiferent de cei aflaţi la conducerea ţării, s-a investit în baza material-sportivă a ţării. Şi au apărut terenuri de fotbal în mai toate colţurile ţării. Ba chiar şi unele, în zonele deluroase, în pantă. Au apărut săli de sport pretutindeni. Multe în imediata apropiere a şcolilor ceea ce, indiscutabil, este un factor pozitiv. Ai noştri copii, în orele de educaţie fizică, în pauze dar şi în timpul lor liber trebuie să se folosească de aceste facilităţi pe care bunicii şi părinţii lor nu le-au avut. În sărăcia acelor vremuri, după un război mondial devastator care a lăsat în urmă 50 milioane de victime, nici nu era logic şi material posibil să ne ocupăm de sport, ci de supravieţuire.
Dar lumea a evoluat inexorabil şi în ciuda dispariţiei “celor două lagăre” a făcut mari paşi înainte. Impactul efectelor progresului tehnic continuu, despre care noi am mai scris, este de neoprit. Ne întoarcem, în timp, cu exemple, din Ilfov. Terenurile de fotbal erau din pământ, înţesate cu iarba venită de la natură. Sali de sport? Nici vorbă! Si atunci ce faceau tinerii noștri? Nu existau nici tablete, nici internet, nici facebook, instagram şi altele. Doar modeste cămine culturale, case de cultură şi terenuri pământoase. Şi totuşi tinerii noştri, din acele timpuri, făceau sport, se distrau, se simţeau bine, “socializau” direct, uman, tinereşte, drăgăstos…
Dar vremurile au evoluat rapid. Acum avem, mai ales, terenuri de sport şi săli de sport. Sunt folosite? Nici vorbă! Să recapitulăm: Dintre cele trei condiţii necesare pentru o activitate sportivă, două sunt îndeplinite cu prisosinţă. Adică baza materială şi tinerii care, theoretic, ar trebui să practice sportul. Dar lipseşte cea de a treia componentă. Factorul uman care să-i angreneze pe tineri să aibă capacitatea să-i “disloce” de la calculatoare şi internet cu toate variantele sale. Pe timpuri existau animatori de sport, entuziaşti, “instructori voluntari” (nu ne ferim să folosim această denumire). Erau plătiţi pentru asemenea munci? Nici vorbă! O făceau din plăcere. Mai există astăzi în lumea aceasta atât de blazată, supraponderală, imbibată cu mâncăruri bogate în “E”-uri, super-materialistă, vreun interes pentru mişcare, pentru destindere în are liber pentru sport, să-i spunem simplu “de plăcere”? Cel puţin a vlăstarelor tinere. Noi nu prea le observăm. Şi atunci ne punem întrebareea: Pentru cine şi pentru ce au fost create aceste puzderii de terenuri şi săli de sport în care ar trebui să renască sporturile care, în trecutul nu prea îndepărtat, au făcut faima sportivă a României: gimnastică, atletism, caiac-canoe, handbal, volei, baschet, canotaj, rugby, lupte, box etc.
Răpunsul, simplu: Lipsesc cadrele profesioniste plătite corespunzător pentru a-i angrena pe tineri pe calea sportului. Nu este singurul aspect, dar este cel mai inportant. Căci în capitalismul nostru nu mai există muncă neplătită. Cine să facă şi de unde să vină aceşti bani?
Când aştern aceste gânduri-rânduri pe “hârtie” mi-a venit ideea de a căuta printre marii sportivi ai României pe aceia care au plecat din neştiute şi sărace colţuri ale ţării. Şi să-i (re)mediatizăm în paginile publicației noastre. – VASILE BOLBOJA
