Toate statisticile mondiale subliniază creşterea ponderii persoanelor de vârsta a treia. Concret, a pensionarilor. Şi toate ţările responsabile caută să rezolve echitabil această problemă complexă: economică, socială, politică şi, nu în cele din urmă, umanitară. Noi, în publicaţia noastră, nu am neglijat acest segment atât de important al populaţiei lumii si, implicit al României, şi am publicat un set de articole privind capitolele importante ale sistemului public de pensii. Dar, aşa cum am afirmat repetat, legile pensionării sunt printre cele mai complexe exerciţii legislative post-decembriste. Am considerat că este necesar, pentru cititorii noştri, să abordăm şi alte capitole din complexele legi. Şi afirmăm, fără ezitare, că problematica ridicată de acest sector este departe de a fi epuizată.
Una dintre multele probleme ridicate de cele două legi post-decembriste – 19/2000 şi 263/2010, privind sistemul public de pensii, este modul cum au preluat sporul vechimii în muncă prevăzut de legile moştenit/socialiste. Aceste legi reglementau şi sporul de vechime, numit “de fidelitate” (a fi salariat al aceleiaşi întreprinderi socialiste sau să fie transferat în condiţii legale: promovare, schimbarea domiciliului etc). Acest spor avea următoarele prevederi: între 5 – 10 ani se acordau 3%, între 10 – 15 ani – 5%, între 15 – 20 ani – 7%, peste 20 ani – 10%. şi era aplicat la salariul înscris în cartea de muncă. După 1989, în contextul unei economii incipient capitaliste, au apărut alte condiţii de acordare a acestui “spor de fidelitate”. Legea 19/2000 reglementează acest capitol în modul următor: Până la data de 1 aprilie 1992 tuturor salariaţilor care “au muncit” între 5 şi 20 de ani (împliniţi “la zi”, pentru fiecare interval) li se aplică, la calculul pensiei, procentele prezentate mai sus la salariul înscris în cartea de muncă. Şi o precizare importantă: Această prevedere legislativă se aplică indiferent dacă solicitanţii au avut sau nu continuitate în muncă la aceeaşi intreprindere. Să justificăm, noi, această corectă decizie a legiuitorului: foarte puţini dintre salariaţii din vremea socialismului îşi schimbau serviciul din vina lor. Şi atunci ar fi fost inutil să se ceară adeverinţe de vechime la o majoritate covârşitoare din cauza unei minorităţi infime. Şi în plus s-ar fi îngreunat sistemul birocratic românesc care, oricum, a devenit extrem de stufos.
Data de 1 aprilie 1992 nu a fost aleasă întâmplător. De atunci, noii întreprinzători capitalişti au început să suspende sporul de vechime sau să-l includă în salariile negociate. Şi o altă variantă: această facilitate moştenită a început să fie acordată discreţionar. În consecinţă, legiuitorul a prevăzut ca de la 1 aprilie 1992, sporul de vechime (dacă se mai acordă) să fie luat în calcul în două situaţii: să fie consemnat în cărţile de muncă în mod direct sau ca solicitantul la pensie să prezinte adeverinţe în acest sens.
Odată cu intrarea “în funcţie” a Legii 19/2000 de la 1 aprilie 2001 cărţile de muncă au devenit inefective şi sarcina lor a fost preluată de sistemul informatic integrat. Toate firmele au fost obligate să transmită statele de plată pe suport informatic, iar pentru cele care nu aveau această posibilitate (cele cu mai puţin de 10 salariaţi) sarcina a fost preluată de Camera de Muncă..
În acest articol am abordat un segment, aparent minor, din atâtea câte cuprind legile pensionării. Dar mai sunt viitori pensionari dar şi actuali pensionari care se străduiesc să-şi dovedească “vechimea în muncă”. Efortul unora dintre ei este inutil şi noi sperăm să-i ajutăm prin acest articol. Pentru că, aşa cum am scris mai sus, până în 1992 situaţia este regelementată automat de lege, iar după acea dată informaţiile sunt înscrise în documentele cu care solicitantul se prezintă la Casele de Pensii. Așadar, aceasta este doar una dintre problemele pe care ne-am propus să le lămurim. Mai sunt şi altele asupra cărora vom reveni. – VASILE BOLBOJA
