Șansa lui Klaus Iohannis de a lasă ceva în urmă, în afara paltonului trântit pe capota mașinii, a desemnării Vioricăi Dăncilă și a revocării Laurei Codruța Koveși, este de a folosi la maximum această ultimă fereastră de putere reală, de un an, maximum 2, pentru a face reforme.
Există câteva semne discrete, dar certe ale începutului declinului puterii, ale apropierii momentului când președintele începe să se îndrepte spre statutul pe care americanii îl definesc ca ”lame duck”. Este acea perioadă de final de mandat, când influența președintelui în funcție scade vertiginos și toată lumea este cu ochii pe variantele de succesori, scrie Ioana Ene Dogioiu pe Spotmedia.ro.
.
Klaus Iohannis nu este încă acolo. Va intra în zona aceea după jumătatea celui de–al doilea mandat, dar semnele că nu este departe au apărut deja. În primul rând, faptul că se discută deja public despre posibilii candidați, unii chiar cu intenția declarată de a candida.
Evoluția este inevitabilă având în vedere limitarea numărului de mandate. Ceea ce diferă este bilanțul. Ce ai reușit să faci cu puterea ta înainte de a începe declinul, înainte ca privirile să fie îndreptate mai mult spre ceea ce urmează decât spre tine.
Din acest punct de vedere, mă tem că președintele Iohannis are motive mari de îngrijorare. Care sunt marile realizări din perioada de maximă putere? Ce reforme a reușit în cei peste 6 ani de când e la Palatul Cotroceni?
A avut mereu o majoritate PSD ostilă, este adevărat. Dar faptul că ea a reușit să își păstreze pozițiile, ba chiar să și le consolideze fără precedent în 2016, după 2 ani de mandat Iohannis, nu este și consecința unor greșeli de strategie, de tactică, de alegere ale președintelui?
Șansa domniei sale de a lăsa ceva în urmă, în afara paltonului trântit pe capota mașinii, a desemnării Vioricăi Dăncilă și a revocării Laurei Codruța Koveși, era de a folosi la maximum această ultimă fereastră de putere reală, de un an, maximum 2, pentru a face reforme.
Se profilează așa ceva?
Alegerile au generat o coaliție extrem de complicată, din motive imputabile inclusiv prestației Guvernului Orban și a președintelui în anul pandemiei, inclusiv greșelilor tactice ale președintelui Iohannis după căderea Guvernului Dăncilă.
Guvernul este fracturat, în mod evident, în mai multe guverne, pe partide, cel puțin 4. Din timp în timp, când spiritele se încing așa cum a fost la elaborarea bugetului, președintele trebuie să fie pompier.
Autoritatea lui Florin Cîțu este pusă permanent la încercare, iar faptul că domnia sa și-o tot reafirmă nu face decât să scoată în evidență acest lucru.
În cele două principale partide ale guvernării are loc o competiție internă decisivă. În PNL, succesul lui Ludovic Orban poate ajunge să depindă de eșecul lui Florin Cîțu.
Dl Orban transmite exact mesajele și face exact gesturile pe care știe că aparatul de partid le dorește, pentru că votul acestora îl va face sau nu din nou președinte PNL. Iar când interesul electoral este, de exemplu, ca dl Alexe de la Iași să fie mulțumit, pentru dl Orban nu contează că președintele cere public să nu existe ”penali” în funcții publice.
Și cu cât congresul liberalilor se va amâna mai mult din motive de pandemie, cu atât mai puține priviri se vor uita spre Klaus Iohannis în așteptarea unui îndemn spre un candidat sau altul.
Mi-e foarte greu să cred că această combinație poate duce la acorduri pentru reforme de substanță. De altfel, discuțiile nici nu sunt în primul rand despre mari reforme. Încă nu s-a terminat cu împărțirea funcțiilor în și între partide. Cele care totuși se profilează sunt jumătăți de măsură, cum e cazul eliminării pensiilor speciale, cel mai probabil doar în cazul parlamentarilor.
Sau chiar soluții foarte proaste cum este crearea unei noi secții speciale doar pentru cazurile de corupție ale magistraților, în locul SIIJ. Despre ”primari în două tururi” nici măcar nu se mai discută.
Viziunile și interesele sunt atât de diferite încât mi-e foarte greu să cred că ar putea fi măcar deschis subiectul unei reforme constituționale, deși ea ar fi vitală măcar pentru a recupla alegerile parlamentare cu cele prezidențiale, după eșecul lamentabil al decalării lor, vizibil mai ales în mandatul dlui Iohannis. Și pentru a crea un mecanism viabil pentru alegerile anticipate.
Fiecare dintre componentele coaliției e deja cu ochii pe 2024, un an crucial care va reuni toate alegerile în numai 4 luni. Și fiecare se poziționează deja la nivel de imagine.
A fost, mă tem, o naivitate să ne imaginăm că vom avea 3 ani de liniște electorală dedicați marilor reforme, mai ales în condițiile în care, cum spuneam, cele mai mari partide din coaliție au intrat în campanie electorală internă.
Dl Iohannis, extrem de vocal în perioada pandemiei și cea electorală, este acum din nou retras, greu de spus dacă din comoditate sau pentru că nu vrea să fie asociat cu scandalurile, precum „10 august”, Onești sau al vaccinării paralele.
Uneori, chiar dacă vorbește, cu vorba rămâne, cum a fost în cazul Alexe, amintit mai devreme.
Iar rupturile din coaliție se propagă în societate. Marea majoritate e ruptă de politică și inertă electoral, ceea ce s-a văzut în decembrie. Iar segmentele active sunt radicalizate și dispuse să accepte orice încălcare, cât timp e comisă împotriva adversarilor.
Degradarea vieții și a discursului politic este probabil fără precedent, calitatea oamenilor politici este mai proastă ca niciodată, polarizarea este la un nivel maxim și mă tem că nu există nicio direcție, ci doar haos.
Toate acestea sunt incluse, dacă nu chiar dominante, în bilanțul președintelui Iohannis. Și cel mai rău este că nu se vede vreun semn că următoarea perioadă va arăta altfel.
Nu bilanțul final al dlui Iohannis este, desigur, motivul de îngrijorare. Decât eventual pentru domnia sa. Problema va fi bilanțul societății după acești 10 ani, la finalul cărora să nu ne prăbușim într-o soluție populistă de tip AUR sau ce o mai apărea până atunci pe fondul marii dezamăgiri și frustrări.
Aceasta ar putea deveni moștenirea lui Klaus Iohannis, dacă președintele nu va reuși să schimbe totuși ceva.
