Începem demersul nostru istoric-ilfovean având ca titlu binecunoscuta deviză a celui mai important partid din istoria României moderne din perioada ultimilor 150 ani, Partidul Liberal. În 1859, prin unirea Principatelor Române (denumire oficială în acel an) s-a făcut primul pas concret pe calea modernizării spaţiului nostru. Denumirea oficială, consacrată, de România, a apărut, pentru prima dată, după câţiva ani. Şi noua Românie a pornit, este adevărat, cu paşi timizi pe drumul capitalismului, a cărei esenţă principală era naşterea unei industrii naţionale. Şi până la finele secolului 19, în România, au apărut întreprinderi din aşa-zisa “industrie uşoară”: fabrici de zahăr, ulei, de ţesături, alimentare şi altele mai uşor accesibile. Dar concurenţa străină (în special cea germană şi austro-ungară) era acerbă. Dar la începutul anilor 1900 au apărut şi germenii unei industrii din domeniul tehnic, în pas cu mersul progresului tehnic (construcţia de maşini, unelte şi intalaţii). Şi mai ales pe fondul militarizării lumii, în perspectiva unor confruntări mondiale, care nu a întârziat să apară. Industria petroliferă, în plin avânt, era în principal, sub dominaţie engleză.
Perioada de după 1900 a fost dominată, politic, ca şi până atunci, de liberali. Care, în condiţiile acelor ani, au susţinut, atât cât au putut, ca contrapondere a concurenţei acerbe externe, incipienta industrie românească aplicând binecunoscutul principiu enunţat chiar in titlul articolului nostru. Dar vremurile au evoluat rapid şi radical. România a intrat în alt “lagăr” politic, cu alte coordonate politice, sociale, economice. Şi a continuat să dezvolte industria, dar şi pe baza celor moştenite de la defunctul regim interbelic.
Vremurile sunt schimbătoare şi România a făcut o altă schimbare majoră: a revenit în lumea capitalistă! Aceasta este fundamental diferită de cea socialistă. Esenţa eficienţei sistemului capitalist este concurenţa între indivizi, între familii, între firme, între ţări. Şi România integrată, normal, în sistemul economic mondial, nu a reuşit să-şi păstreze mega-industria moştenită. Între timp performanţele tehnice ale ţărilor dezvoltate au atins limite superioare, incredibile. Şi, în aceste condiţii, România şi-a pierdut atu-ul industrial moştenit. A mai rămas cea de a doua componentă: agricultura. Aceasta a beneficiat de un sistem de concentrare post-socialist relativ eficient printr-un lanţ de asociaţii agricole susţinute de stat. Au fost încercări de a se păstra acest sistem de cooperare agricolă dar, după 1996, acesta a fost dezintegrat. Şi astfel câmpurile mănoase ale României au ajuns precum cele din Anglia din jurul anului 1700, păşuni pentru oi. Dar românii sunt un popor care ştiu să se adapteze oricărei situaţii. Este adânc înrădăcinată în memoria lui moştenit-istorică. După anii 2000 au apărut, la început timide, asociaţii agricole spontane, apoi unele consolidate cu personalitate juridică şi, deci înscrise, oficial, în programul de susţinere a agriculturii române, prin APIA. Mănoasa şi întinsa suprafaţă agricolă a României a renăscut din propria-i cenuşă şi consecinţa s-a văzut imediat. Aşa cum am scris recent în articolul “Ilfovul… galben-verde”, suprafaţa agricolă a României a căpătat nuanţe colorate atât de cunoscute românilor din timpuri stravechi. Producţia agricolă a ultimilor ani a fost bună. Micii proprietari au primit pentru un hectar, între 800 – 1.000 kg de grâu, porumb, floarea soarelui, orz, ovăz etc. plus taxele legale plătite de firmă. La care se mai adaugă obligaţia firmelor de a plăti, în numerar, după caz, drepturile legale ale proprietarilor. Ce să facă micul proprietar cu produsele dreptului său de proprietate? Să le macine pentru consumul propriu este o aventură! Cel puţin în judeţul Ilfov nu mai sunt mori!
Altfel timpurile sunt moderne: produsele din pâine pentru consumul zilnic se procură de la buticul din colţul străzii. Au dispărut cuptoarele sau “ţest-urile” de pe timpuri. Să le vândă? Cui? Statului pentru export ca pe timpuri? Dar aceste timpuri au trecut demult! Şi atunci le valorifică pe cont propriu crescând porci, vite, oi şi păsări. Şi astfel, România de azi, a devenit o mare producătoare de produse din carne de porc sau de pasăre, la crescător. Dar au apărut două “nenorociri”: gripa aviară şi, mai nou, gripa porcină de tip african. Ultima a dus la sacrificarea a sute de mii de porci. Româneşti. Nu intrăm în detaliile tragediei porcine dar vă prezentăm o asigurare a unui oficial român care, în esenţă, ne sugerează proverbul “Prietenul la nevoie se cunoaşte”. Adică noii noştri prieteni occidentali, mari producători de carne de porc, nu ne vor lăsa fără carne de porc de Crăciun, pentru tradiţionalele sarmale. Eventual româneşti. Doamne ajută pe cei nevoiaşi! – VASILE BOLBOJA
