Unui ministru englez din trecute vremuri i s-a prezentat bugetul anual al ministerului pe care-l păstorea. Acesta cuprindea, printre altele, şi cheltuielile necesare prentru hrana pisicilor care trebuiau să păzească de şoareci arhiva ministerului. Răspunsul ministrului (în bun spirit englezesc) a fost negative, cu următoarea rezoluţie: “Ori nu sunt rozătoare şi nu sunt necesare pisicile, ori sunt rozătoare, hrană pentru pisici, şi acestea nu au nevoie de subvenţie!”
Plecând de la acest document istoric, cu nuanţe hazlii, ajungem la marea problemă/dilemă a capitalismului mondial. Dacă se pedalează pentru protecţie socială (mai) înaltă suferă, inevitabil, eficienţa economică. Dacă se aplică legile dure ale capitalismului care diminuează (sau chiar elimină) protecţia socială creşte, indiscutabil, eficienţa economică, esenţa naşterii capitalismului. Si, adaugăm noi, eficienţa economică a fost, întotdeauna, motorul progresului omenirii. Fiecare dintre aceste “direcţii” are avantajele şi dezavantajele ei. Dacă se pedalează puternic pe protecţia socială scade eficienţa economică pe care se bazează atât de mult capitalismul. Dacă se neglizează mult protecţia socială, pedalându-se pe eficienţă economică maximă, apar mişcări popular/sindicale, generatoare de dezechilibre economico-sociale. Care, în final, afectează şi eficienţa economică. În definitv, suntem în perimetrul vechii dileme, născute odată cu capitalismul: protecţie socială sau eficienţă economică?
Pedalarea pe una dintre aceste pârghii, folosite cu inteligenţă şi responsabilitate de guvernanţi, constituie chintesenţa capacităţii de auto-reglare a sistemului economico-social capitalist. Socialismul, inclusiv cel de sorginte românească, s-a bazat pe o protecţie socială înaltă, supraestimând conştiinţa omului care, văzând avantajele acestuia, va munci cu sârg şi entuziam politico-naţional. În primii ani ai socialismului, după ororile războiului mondial, tribulaţiile politice, marea secetă din 1946, deci foamete, se părea că această cale dă rezultate. Şi s-a muncit cu eficienţă. Dar acea relativă bunăstare a românilor, altminteri obişnuiţi pe parcursul zbuciumatei lor istorii cu minimul necesar pentru supravieţuire, nu a avut continuitate. Au renunţat la “constiinţa socialistă” în favoarea unei comodităţi contraproductive. Şi, trebuie să îl cităm pe Lenin, care a atras atenţia asupra pericolului naşterii “burgheziei comuniste”. Adică, mai pe şleau spus, asupra nomenclaturii comuniste. Aceea care a avut avantaje materiale superioare, poziţii discreţionare, împăunate cu cultul personalităţii care, trist şi ineficient, a făcut prozeliţi, “născând mici Dumnezei comunişti… locali”. Aceştia au continuitate. Acum se numesc “baroni locali”.
Dar socialismul, cu plusurile şi minusurile sale, a devenit istorie. Din păcate “conștiinţa socialistă” a rămas şi peste un sfert de secol. Adică aceea că “guvernul/puterea” trebuie să le asigure cele necesare traiului în orice condiţii. Că ei au “dărâmat comunismul” pentru “un trai mai bun”. Nu neapărat realizat prin muncă. Ştim că deranjăm pe mulţi, dar adevărul este de necontestat: satele si oraşele noastre sunt străbătute, de la un capăt la altul, de unii oameni fără căpătâi, fără un ţel în viaţă, care trăiesc “pe azi, pe mâine” din mici “gheşefturi”. Adică: un spectacol oferit de oficialităţi, un meci de fotbal al unei echipe care are un sponsor generos, alegeri (şi, slavă Domnului!, avem destule), mai există şi pomeni, parastasuri, comemorări şi multe, multe altele pe care nu le mai enumerăm. Toate au un numitor comun: “Se lasă” cu mâncare şi, mai ales, cu băutură. Primăriile sunt asaltate zilnic de “concetăţeni” care cer, insistent, “ajutoare” (europene sau româneşti). Ajutoare să fie… Desigur oferta de locuri de muncă nu este atât de generoasă ca pe vremea socialismului. Dar această ofertă există şi chiar publicaţia noastră a prezentat-o insistent şi repetat. Dar tinerii noştri, căci lor li se adresează această ofertă, o ocolesc, cu nepăsare sau chiar cu dispreţ. Pentru că ei se bazează pe “pensia babacilor”. Până când? – VASILE BOLBOJA