Dan Andronache, consultant în psihologie socială
- Reziliența individuală
În urma impactului economic major la nivel economic mondial cauzat de pandemia COVID-19, în ultimul timp s-a accentuat tema rezilienței. Reziliența este un neologism cu origini latine – “resilire”ce înseamnă a reveni). În esență, termenul este împrumutat în spațiul psiho-social din fizică, unde reziliența definește capacitatea unei substanțe sau a unui obiect de a își reveni la formă inițială în urma acțiunii unei forțe externe. De aici, termenul a căpătat din punct de vedere psihologic definiția capacității individului de a își reveni la starea inițială în urma unor traume provocate de factori de regulă externi sau, după caz, de a se adapta unor condiții noi de mediu intern sau extern. În primul scenariu presupunem existența unei stări echilibrate către care individul revine, iar în al doilea scenariu presupunem pre-existența unor experiențe de adaptare la care individul se raportează.
Din punct de vedere psihologic însă ambele situații dinamice au la bază existența unui model psihic timpuriu idealizat și internalizat, a unor experiențe traumatizante depășite cu succes în care individul a păstrat intacte anumite valori interne. Putem spune astfel, cum subliniază Salman Akhtar, că reziliența presupune în afară de supraviețuire și păstrarea unei părți intacte a eului.
Studiile efectuate pentru identificarea cauzalității rezilienței (începând cu anii 1945 pînă în prezent) au deschis accesul, așa cum subliniază Salman Akthar (2013), asupra naturii plurideterminante a rezilientei umane, ce se bazează pe interrelația între factori constituționali, sociali și intrapsihici specifici fiecărui individ.
- Reziliența colectivă
În acest context ce ar putea însemna reziliența colectivă? Capacitatea unei colectivități de a reveni la funcționalitatea social-economică anterioară unei crize și/sau de a se adapta la noile condiții de mediu. Istoric vorbind, fiecare națiune pare a avea propria reziliență determinată de spațiul cultural, geografic și, nu în ultimul rând, politic. Însă cât este de utilă reziliența în contextul adaptării și cât este de utilă în contextul revenirii la o funcționalitate anterioară, sau elevată în sensul coeziunii social-economice? Reziliența în contextul adaptării poate fi contraproductivă democratic în anumite situații, deoarece, în contextul regresiei sociale cauzată de izolarea pandemică, se creează o permeabilitate crescută pentru un regim autocrat, mai ales în țările cu un istoric recent în acest registru guvernamental.
- Factori ce contribuie la o reziliență crescută
Extrapolând reziliența individuală generată de factori psihici interni, putem presupune că existența unei guvernări stabile și cu o viziune predictibilă din punct de vedere al securității și economiei (iar ca argumente în acest sens avem modelul de guvernare nordic european, precum și tensiunile scăzute la nivel social pe care aceste țări le-au avut în această perioadă), alături de existența în panteonul național contemporan a unor lideri marcanți ce pot transfera în social siguranța și încrederea dată de un model, ajută la menținerea și îmbunătățirea rezilienței colective.
- Ce înseamnă pentru România?
Națiunea română, respectiv națiunile europene, au o reziliență adaptativă crescută. Pentru România este edificator procentul de emigranți români (cel mai ridicat din Europa), care s-au integrat cu ușurință în alte sisteme sociale europene. Similar altor popoare latine (Italia, Spania, Portugalia), care au avut și ele o puternică emigrație după primul, respectiv al doilea, Război Mondial, determinate tot de constrângeri materiale sau de dorința de a avea un cadru social stabil și predictibil.
Reziliența ca proces de construcție colectivă, respectiv creșterea rezilienței, se bazează pe reconfigurarea sistemului educațional (este un moment propice în actualul context), introducerea unor elemente de meritocrație în rândul liderilor ce uneori sunt depășiți din punct de vedere al capacității de organizare, copiind algoritmi de management fără o analiză adaptată fiecărui spațiu economic și social, și crearea unui proiect național sau european coerent pe termen lung. În acest proces trebuie ținut cont și de amenințările existente generate de instabilitate și lipsa de coerentă guvernamentală precum și de incidența altor influențe infodemice, care tind să scadă capacitatea de reziliență la nivel social.
Criza COVID-19 ne demonstrează încă o dată importanța unei reziliențe crescute în fața crizelor, fie ele pandemice, politice, sociale, sau toate la un loc. Creșterea rezilienței se poate obține, de societățile norocoase, printr-un proces societal condus de lideri vizionari, și bazat pe voință guvernamentală, la care contribuie societatea civilă, mass media și mediul academic. Pentru societățile cu o cultură democratică mai puțin matură, creșterea rezilienței se poate face chiar și fără contribuția conjugată a liderilor, doar prin efortul celorlalți actori societali, dar cu rezultate mult mai modeste și insulare (succese în reforma sistemului educațional și în limitarea influențelor infodemice, dar fără crearea unui proiect pe termen lung).
Să nu uităm că orice criză reprezintă o oportunitate și, deși rămâne vital să ne întoarcem la starea inițială și să nu regresăm, crizele pot fi folosite și pentru creștere. Aceasta, însă, nu poate fi obținută fără voința politică a unor lideri vizionari. Fără voință, crizele rămân perioade de strâns din dinți, și toate oportunitățile oferite de acestea rămân doar sloganuri. – sursa: truestoryproject.ro, Foto: erhui1979. Getty Images
