Marile descoperiri geografice au schimbat considerabil “faţa lumii”. Până atunci dominau rămăşiţele imperiului multimilenar roman prin cele două componente ale sale: Imperiul Roman de Apus (devastat şi desfiinţat de ostrogoţi în anul 476) şi Imperiul Roman de Răsărit (devenit Imperiul Bizantin), care a dispărut în 1453 sub puhoiul turcesc al lui Mahomed al II-lea…
Dar Europa Occidentală şi-a dus liniştita sa existenţă medievală. Adică cu dispute între marii seniori (posesori de întinse teritorii medievale – altminteri specifice acelor vremuri vestice; erau nişte “mici regi locali”). Între anii 1100 şi 1300 principala lor preocupare războinic-cavalerească a fost cruciadele. Adică cele cinci cruciade pentru “cucerirea teritoriului sfânt” desfăşurate între anii 1100 – 1299. Lăsau acasă averi considerabile şi neveste cu “centuri de castitate” care să îi aştepte. Dacă se mai întorceau… În timpul când Occidentul se lupta cu (re)cucerirea “pământului sfânt”, ce făceau locuitorii care se născuseră pe teritoriile daco-romane? Se luptau cu popoarele migratoare. Cum? Simplu: ascunzându-se în bogaţii codri şi în bordeie. Şi, în acelaşi timp, Occidentul construia catedrale peste catedrale (unele de sorginte gotică) castele și castele. Toate impunătoare. Şi corăbii cu care se pregătea să cucerească lumea. Fapt care s-a şi întâmplat şi care i-a adus bogăţii imense. Şi cu care se laudă azi faţă de “săracul Est”. Ce a făcut “săracul Est” în acest (alt) răstimp? S-a opus puhoaielor asiatice care au invadat Europa. Mai întâi cele migratoare printre care hunii care au ajuns în inima Europei şi, într-un final, s-au stabilit acolo unde au găsit un teren asemănător cu cel părăsit din mijlocul Asiei mongolice: pusta ungară… Căci “sângele apă nu se face”. Nici când este vorba de mediul în care se trăieşte sau se poate trăi…
Dar esenţa daco-romană pigmentată cu elemente slave, surprizător, şi nu prea, a rezistat. Şi astfel s-a născut sâmburele poporului român. Un popor paşnic, neagresiv, fără talente de cotropitor, ci doar de apărător. Al gliei străbune. Un popor stăpân pe ceea ce a moştenit de la strămoşii lui. Şi nicio bucată de pământ de la alţii. Este un fapt de care noi, românii, ne bucurăm. Suntem “nationalişti defensivi”. Dacă avem o ţară bogată, ce ne mai trebuie alte teritorii? Şi am aplicat principiul mondial “Unde este bine acolo este patria”. Şi România a fost întotdeauna o patrie care i-a primit pe toţi care s-au simţit bine pe istoricul său teritoriu. Nu îi enumerăm.
Prin urmare, România nu a fost niciodată expansionistă. Nu a dorit niciodată teritoriile altor state decât pe acelea care, istoric şi de drept, i-au aparţinut. În felul acesta noi ne înscriem în marea familie europeană fără probleme teritoriale, etnice sau de altă natură. Cel puţin din partea noastră. Că alţii tânjesc după unele părţi din România este problema lor. Noi am fost şi suntem un popor omogen. Suntem una dintre puţinele ţări europene în care un locuitor din Maramureş se înţelege perfect cu unul din Dobrogea. Ceea ce în Europa extinsă nu se întâmplă.
Aşadar, România a pătruns în Uniunea Europeană, săracă şi cu multiple probleme interne, mai ales economice, dar cinstită, omogenă, cu o istorie bogată, fără pretenţii teritoriale. Şi este un factor de echilibru în condiţiile în care lumea europeană este atât de agitată. Şi, culmea, agitaţia este mai ales în Occidentul care, pentru noi, trebuie (şi constituie), un model! – VASILE BOLBOJA, foto: AESGS.ro
