Motto: “Românii nu au sabotat istoria. Au înfruntat-o şi i-au rezistat din toate puterile lor” –
Mircea Eliade – “Căderea în istorie” – 1952
E existat, cândva, un imperiu care a dăinuit. cu succes, circa 1.000 de ani. Este vorba de Imperiul Roman, Acesta era înconjurat de multiple popoare barbare, pe care nu le enumerăm. Şi totuşi Dacia nu a fost considerată “barbară”. Consecinţa imediată: Dacia a fost integrată în sistemul civilizaţiei romane. Cu toate componentele: infrastructură (construcţii militare, oraşe-cetăţi, şosele pavate, viaducte şi toate celelalte componente ale civilizaţiei romane), structura politică şi militară şi mai ales limba latină. Care ne-a fost lăsată moştenire în această parte de lume, “programată” să fie, eminamente, slavă, condimentată cu elemente ungro-finice.
Această plasare la graniţa de sud-est a Europei a dat ”drum liber” invaziei osmanlâilor şi hoardelor tătare. Acestea au “măturat” periodic spaţiile noastre mioritice. În acest timp, la adăpostul acestui paravan istoric-teritorial, Occidentul şi-a văzut de disputele lui local-medievale, dar mai ales de descoperirea şi ”subordonarea” restului lumii, sub sintagma “marile descoperiri geografice”. Descoperiri care le-au adus bogăţii considerabile. Iar românii erau “înfrăţiţi cu codrul” și îşi părăseau bordeiele pe care le repopulau/reconstruiau după trecerea valurilor devastatoare.
Să trecem la consecinţele materiale ale acestor clare fapte istorice: Occidentul s-a dezvoltat continuu (cu resursele prezentate anterior), iar Principatele Române se luptau, pur şi simplu … să existe ca entităţi teritoriale populate cu simpli oameni. Timpul a curs impasibil, rece, echidistant: ţările Occidentale şi-au păstrat avansul, iar ţările estice, printre care şi cele române, s-au străduit, în primul rând, să existe şi dacă se poate şi să se dezvolte. Şi s-au dezvoltat continuu. Dar nu în ritmul celor occidentale bazat pe stabilitatea teritorială (internă) şi mai ales pe bogăţiile aduse “de peste mări şi ţări”. Şi astfel, logic, ţările estice au rămas în urmă. Inclusiv Ţările Româneşti. Şi decalajul a sporit mereu bazat pe progresului tehnic diferenţiat, dar şi pe resursele materiale care au stat la baza lui. Ba chiar şi prin atragerea resurselor umane de excepţie din ţările sărace.
Lumea s-a schimbat: lângă bogaţii Europei (vreo 9 – 10) s-au alăturat şi ţările (mai) sărace. Acestea periclitează realizarea unei Europe unite capabile să concureze, economic, SUA (care are în componenţa sa 51 de state).
Dar cum s-au eludat diferenţele peste care s-a trecut “otova”? Adică peste diferenţele de infrastructură, de mentalitate, care devin din ce în ce mai evidente. Căci mersul programat modern al istoriei nu poate sări peste etapele tehnologice, de infrastructură şi de mentalitate. Şi ne trezim acum înspre finalul deceniului al doilea al mileniului al treilea că avem o multitudine de lipsuri. Lipsuri comparabile cu ce perioadă? Cu cea care vine din istorie sau cu cea care vine din comparaţia cu prosperul Occident? Nu avem autostrăzi, şosele fără gropi, şcoli şi spitale la nivel european! Am intrat în NATO în 2004 şi în UE în 2007. Cum putea România în aceşti puţini ani să recupereze aceste diferenţe considerabile?
Ce mai reală cale de a (mai) recupera dintre diferenţele faţă de Occident este, în primul rând, munca românească. Apoi nu trebuie neglijate organizarea şi disciplina internă (având ca model Germania) şi să punem acolo şi un strop de patriotism românesc. Aşa cum fac, fără să se ascundă, şi ceilalţi din UE. UE este precum o colectivitate obştească românească din vechi timpuri. În sensul că suntem buni vecini şi prieteni, dar fiecare trebuie să se gospodărească prin forţe proprii fără a ţine cont de problemele concrete ale vecinului. Aşadar, suntem în UE dar trebuie să folosim resursele materiale şi umane romăneşti. Şi să nu (mai) aşteptăm mereu pomeni europene! Că doar avem şi noi mândria noastră dată de istoria, tot a noastră, atât de bogată în fapte. – VASILE BOLBOJA, foto: New Money
