Sorin Roșca Stănescu
Sunt câteva posibile cuvinte cheie pentru o întâmplare pe cât de uluitoare, pe atât de reală. Și pentru care voi prezenta în cele ce urmează dovezile necesare. În 2013, Adrian Severin a găsit și a promovat soluția crizei din Siria, generată și atunci, ca și acum, de utilizarea armelor chimice împotriva unor civili. Paternitatea soluției i-a fost recunoscută. Soluția Severin este valabilă și acum.
Totul a început într-o dimineață și într-un chioșc amplasat în grădina mea, în prezența unui cunoscut om de afaceri și a avocatului Dan Chitic. Cu oarecare întârziere, a sosit și Adrian Severin, care este personajul cheie al acestei istorii. Și-a motivat întârzierea relatându-ne că tocmai a redactat o scrisoare către doamna Catherine Ashton, responsabil cu politica Externă UE, vicepreședinte al organizației. Era „soluția Severin” la criza declanșată de primele atacuri cu arme chimice din Siria, cărora le căzuseră victime un mare număr de civili. Propunerea sa a ajuns și la secretarul de Stat John Kerry, la Departamentul de Stat, precum și la cancelarul german Angela Merkel. Câteva zile mai târziu, soluția Severin a fost adoptată. Anterior, pe CorectNews, europarlamentarul, devenit un ”penal” de mai mult timp, în accepțiunea Monicăi Macovei și, mai nou, a lui Klaus Iohannis, a publicat un editorial pe această temă. Uluiți de cele aflate în chioșcul de la Snagov și, câteva zile mai târziu, în lumea întreagă, omul de afaceri și avocatul Dan Chitic au dezvăluit pe pagina lor de Facebook ceea ce ne relatase Severin în cursul întâlnirii și cum, în câteva zile, un simplu proiect a devenit o realitate la nivel mondial.
Citesc astăzi stupefiat editorialul de atunci, din 2013, semnat de Adrian Severin. Situația în care ne află este asemănătoare. Regimul Bashar al Assad a trecut din nou înspre linia roșie. Aliații au reacționat. Și probabil nici de această dată războiul nu va fi escaladat. După atâția ani, soluția Severin rămâne în picioare. Între timp, omul politic a făcut și închisoare, la capătul unei anchete și a unui proces eminamente politice.
La Organizația Națiunilor Unite, Titus Corlățean, pe atunci ministru român de Externe, a aflat în mod oficial că Siria nu a devenit pentru președintele Obama ceea ce devenise Irakul pentru George Bush datorită planului conceput de Adrian Severin. Câteva zile mai târziu, la Londra, secretarul de Stat american John Kerry a anunțat oficial că un război generalizat în Siria, purtat printr-o intervenție masivă NATO, a putut fi evitat adoptându-se ”soluția Severin”.
Această soluție este încă și azi valabilă. Ea prevede predarea către un alt stat în depozit a tuturor instalațiilor care servesc sau ar putea servi la fabricarea armelor chimice și distrugerea de către regimul Assad, sub supraveghere internațională, a instalațiilor care nu pot fi demontate.
Un român, care la acea dată era un simplu europarlamentar, iar în țară era fugărit de DNA, a dat această soluție valabilă și azi și, drept mulțumire, a fost pedepsist de ai lui și aruncat după gratii. Așa că ar mai exista câteva cuvinte cheie.
Postez în cele ce urmează cele două materiale semnate de Adrian Severin la care am făcut referire:
Scrisoarea lui Adrian Severin către Catherine Ashton
În atentia Dnei Catherine Ashton
Înaltul Reprezentant al Uniunii Europene pentru afaceri externe şi politica de securitate / Vice-Presedintele Comisiei Europene
Bruxelles
2 septembrie 2013
Subiect: Situatia din Siria
Stimata Doamna Înalt Reprezentant / Vicepreședinte
Nu există nici o îndoială că în războiul civil în curs de desfășurare din Siria, s-au folosit arme chimice. Cum au fost utilizate acestea sau de către cine, nu mai contează. Folosirea lor însăși este motiv suficient pentru ca o reacție adecvată a comunității internaționale să fie legitimă. Natura, mijloacele și magnitudinea acestei reacții este ceea ce contează acum cu adevărat.
Fără a mai lua în calcul investigațiile și probele viitoare, ceea ce se cunoaște deja și este demonstrat constituie o reală problemă de securitate și ca problemă de securitate trebuie tratată. Nu există nici un motiv și, pentru moment, nici o nevoie de a lega această problemă cu o alta care să implice discuții asupra vinovăției, responsabilității, represiunii sau pedepsei.
Pe de altă parte, deja există semne cum că, în căutarea unui răspuns la această provocare, atât UE cât și NATO sunt divizate. Trebuie de asemenea observate și controversele interne din cadrul statelor membre. Or, adâncirea acestor controverse trebuie evitată cu orice preț. Aflându-ne în mijlocul unei crize globale, când solidaritatea și unitatea noastră sunt mai necesare ca niciodată, dezbinarea nu face decât să slăbească Uniunea și alianța noastră transatlantică. Mai mult decât atât, această ruptură diminuează capacitatea noastră de a negocia cu partenerii noștri strategici ruși și chinezi o abordare comună, realistă și eficientă față de Siria.
În calitate de europeni avem interesul vital de a nu lăsa SUA singure și izolate în executarea unei acțiuni militare în Siria, precum și de a evita alimentarea unei noi dispute între așa numitele „Europă veche” și „Europă nouă”. Trebuie de asemenea să ne preocupe și insecuritatea crescândă a Israelului, aflat în mijlocul „coșmarului arab” izvorât din „visul primăverii arabe”.
Așadar, sunt convins că, și vă cer și dumneavoastră, Doamnă Înalt Reprezentant, să acceptați punctul de vedere conform căruia o reacție internațională față de problema siriană trebuie să își aibă temelia exclusiv pe terenul securității (siriene, regionale și globale) și trebuie să fie independentă de orice conotații ideologice. Doar o astfel de bază obiectivă, care exclude acuzații unilaterale și care are ca scop asigurarea securității tuturor, ne poate ajuta să construim un consens general pentru o soluție pragmatică și pașnică; o soluție care poate fi și trebuie să fie atât justă, cât și fezabilă și durabilă.
Menționând acestea, sugerez ca Dumneavoastră să luați inițiativa de a propune ONU, o Rezoluție privind problema siriană care să fie adoptată de Consiliul de Securitate, preferabil sub patronajul comun al tuturor membrilor permanenți, după cum urmează.
Pornind de la incapacitatea deja demonstrată a guvernului sirian de a garanta controlul asupra activelor militare ale țării, Rezoluția trebuie să ceară Siriei să își transfere atât armele de distrugere în masă cât și utilajele esențiale pentru producerea lor, într-un depozit sigur, în unul sau mai multe state terțe, sub supravegherea ONU. Armele care nu pot fi transferate vor fi distruse pe loc de către autoritățile siriene sub supravegherea și cu susținerea ONU.
Armele și utilajele depozitate în state terțe vor fi restituite, tot sub supravegherea ONU, către autoritățile siriene legitime, odată ce o soluție politică a crizei actuale este găsită și acceptată de către toate părțile interesate.
O coaliție ad-hoc a țărilor dispuse să se implice, va primi un mandat ONU de folosire a mijloacelor militare pentru a proteja implementarea acestei Rezoluții oriunde și oricând, împotriva tuturor celor care vor încerca să îi submineze aplicarea. (Rezoluția poate menționa faptul că o astfel de intervenție militară va fi operată din aer, fără intervenții la sol). Acest mandat va fi acordat în momentul în care guvernul sirian se va angaja să respecte decizia ONU. Aceasta va fi o ultimă șansă pentru actualii lideri sirieni de dovedi o minimă responsabilitate față de comunitatea internațională și securitatea sa.
Când cineva deține bunuri periculoase și este incapabil să le păzească, punând astfel în pericol siguranța vecinilor, este de datoria sa să mute bunurile respective într-un alt loc, unde cineva le va putea depozita în siguranță. Dacă proprietarul nu o face, toate părțile terțe afectate au legitimitatea de a interveni în scopul apărării securității colective. Nu este vorba de acuzații, condamnări, sancțiuni, confiscări, interferențe în afacerile interne ale altora sau de impunerea extrateritorialitații deciziilor externe. Este vorba despre protejarea securității locale, regionale și globale spre beneficiul tuturor.
În mod normal, membrii Consiliului de Securitate, precum și autoritățile oficiale siriene, cât și toți cei care li se opun cu bună credință dintr-o perspectivă democratică, ar trebui să accepte o astfel de Rezoluție și să lucreze împreună pentru a o implementa. În consecință, sunt încrezător că prin lansarea unei astfel de inițiative și prin promovarea ei pe calea negocierilor adecvate cu aliații și partenerii săi externi, UE va aduce o contribuție semnificativă la neutralizarea pericolului legat de armele siriene de distrugere în masă, evitând implicarea în aventuri militare inutile, care pe lângă pierderile umane și materiale pe care le vor provoca, vor înstrăina, frustra și dezbina atât lumea arabă, cât și alianțele europene și euro-atlantice.
Al Dvs, Dr. Adrian Severin (MPE)
Editorialul lui Adrian Severin scris în 2013 pe acestă temă:
Siria va fi Irakul președintelui Obama?
Problema nu este ce ne vor spune că au văzut experții trimiși în Siria spre a inspecta situația armelor chimice deținute de această țară, ci dacă li se va permite să spună ce au văzut, precum și dacă decidenții politici vor ține cont de ceea ce li se va spune. Perspectiva nu este prea veselă dacă avem în minte acea lecție a istoriei care ne învață că politicienii nu învață lecțiile istoriei.
Reprezentanții administrației americane au declarat că logica indică Guvernul sirian ca fiind utilizatorul armelor chimice împotriva civilior. Ceea ce ar pune în mișcare executarea obligației de intervenție umanitară a comunității internaționale în scopul protejării populației inocente și vulnerabile.
În plină confuzie siriană, singurul lucru care apare tot mai limpede este că se intenționează ca și de astă dată lipsa „armei fumegânde” (a probei directe) să fie suplinită prin „argumente logico-politice”. (Ne explicăm mai ușor astfel simpatia democrațiilor euro-atlantice pentru justiția românească bazată exclusiv pe „argumente logico-juridice”.)
Trecând peste faptul că logica a încetat de mult să mai caracterizeze acțiunile omenirii, să admitem prin ipoteză raționamentul potrivit căruia armele chimice pot fi utilizate doar de cel care le-a creat, le posedă și le are sub control. În condițiile războiului civil care a devastat și continuă să devasteze Siria, mai poate sta, însă, în picioare prezumtia că Guvernul oficial controlează utilizarea întregului arsenal militar al statului? Răspunsul, pe care tot logica îl dă acestei întrebări, este negativ. Nesupunerea civilă, intrinsecă logicii războiului civil, arată că autoritatea formală a pierdut capacitatea de a controla statul. Cum se poate atunci să ții responsabil pe unul care este incapabil să facă tocmai ceea ce i se reproșează că ar fi făcut? Mai degrabă i s-ar putea imputa neîndeplinirea obligației de a interzice accesul terților la armamentul formal aflat în administrarea sa. Acuzație de care autoritățile siriene ar putea scăpa invocând forța majoră și logica exonerării de răspundere consecutivă ei. O forță majoră a cărei insurmontabilitate a fost întărită chiar de acuzatorii occidentali prin sprijinul dat rebelilor, indiferent de motivele lui.
Există, însă, și o altă linie logică posibil de urmat. Este vorba despre cea care pornește de la întrebarea „qui prodest?”. Odată admis că în haosul războiului civil oricine avea acces la armamentul chimic sirian – guvernul, rebelii, organizațiile teroriste străine pescuitoare în ape tulburi, susținători fanatizați și disperați ai regimului pe care acesta nu-i mai poate ține în frâu etc. – devine natural să te întrebi cui a servit utilizarea armelor chimice? Răspunsul logic este simplu: celor interesați de internaționalizarea conflictului sirian.
Guvernul sirian știa prea bine că utilizarea armelor chimice înseamnă trecerea unei linii roșii care va atrage intervenția externă, punându-i chiar pe aliații săi în imposibilitatea de a-l mai susține. În plus, în momentul în care s-a recurs la arma chimică, Damascul începuse să încline balanța de putere în favoarea sa, în timp ce contestatarii săi, fără sprijin militar extern, se apropiau de capătul puterilor. Deci Guvernul oficial nu avea nici un interes să recurgă la un tip de armament interzis. Este logic! Nu-i așa?
Dincolo de logica siriană există, însă, și o logică occidentală. Ea explică ambarasarea actuală a Occidentului. Și avem în vedere în special SUA, fără de care o intervenție militară eficientă este aproape imposibilă.
Să începem cu raționamentele de tip neo-conservator. Potrivit acestora, comportamentul extern al unui stat ține de natura ordinii sale interne. Cum aceasta nu se poate schimba prin „inginerie socio-politică” iar organizațiile internaționale nu îi pot controla eficient opțiunile, democrațiile care au capacitatea de a interveni spre a impune corecțiile necesare, au și legitimitatea de a o face. Astfel ar fi salvgardate stabilitatea și securitatea la nivel global. Cum SUA au puterea necesară punerii în practică a unor asemenea concepții, ele au făcut din neo-conservatorism ideologia călăuzitoare a „intervențiilor lor umanitare” și expresia strategică a mesianimului lor. Republicanii și democrații diferă între ei numai la nivelul nuanțelor. Principiile neo-conservatoare sunt înscrise în gena culturală americană și circumscrise de istoria formării națiunii americane.
De aici apar câteva consecințe esențiale. În primul rând, repulsia societății americane față de orice regim dictatorial, precum regimul actualului Președinte sirian Assad. O atare repulsie este atât de mare încât s-a ajuns a se crede că oricine se opune unui dictator este neaparat democrat și că orice democrat este automat prieten al Americii. În al doilea rând, în calitatea lor de „Nou Ierusalim cu dinți”, SUA sunt convinse nu numai de misiunea lor civilizatoare la nivel global, ci și de faptul că orice slăbiciune arătată în îndeplinirea acestei misiuni nu face decât să îi încurajeze pe cei care îi contestă valorile, reducând astfel șansele victoriei americane ori făcându-o mai costisitoare.
Iată de ce Președintele Obama are dificultăți în a le spune americanilor că mulți dintre cei care luptă pentru dărâmarea odiosului regim dictatorial din Siria sunt niște dictatori poate mai răi și totodată inamicii jurați ai Americii, ai valorilor ei și ai modelului de viață american. În același timp, Washingtonul se teme că lipsa de reacție față de utilizarea armelor chimice ar fi un semnal în atenția tuturor adversarilor săi din lume, sugerând că puterea SUA este în declin și încurajând la manifestări antiamericane. De aici următoarea dilemă: dacă se acționează în forță împotriva elementelor fundamentaliste din rândul rebelilor (admițând că o asemenea intervenție chirurgicală poate fi realizată cu succes în condițiile haosului sirian) societatea americană nu ar mai înțelege nimic și nu ar susține acțiunea întrucât nu i-ar mai vedea baza morală; dacă se acționează împotriva Guvernului Assad se face exact ceea ce s-a vrut a se evita până acum, respectiv se internaționalizează conflictul armat spre profitul forțelor fundamentaliste, în aceeași măsură anti-regim și anti-democrate, dar și anti-americane și anti-occidentale. Nu este nici o îndoială că aceste forțe, odată învingătoare, nu vor ezita să folosească arma chimică și împotriva democațiilor euro-atlantice pe care acum le cheamă în ajutor.
În plus, a-l ataca pe Assad înseamnă a intra în conflict cu Rusia (cel mai angajat susținător al actualului regim sirian, din motive geo-politice, militare, economice și de orgoliu post-imperial); dar a-i ataca pe insurgenți echivalează cu a face jocul Rusiei și a da avans exigențelor ei într-o regiune de importanță strategică pentru SUA. Aceasta într-un moment în care granița spațiului euro-atlantic cu cel euro-asiatic rămâne fluidă și vulnerabilă (situația Ucrainei, ca și cea a Balcanilor de Vest sunt emblematice), aliații europeni ai Washingtonului (probabil cu excepția Marii Britanii) sunt tot mai nesiguri (de loc surprinzător, Germania s-a aliniat cu Rusia în cazul sirian, în timp ce Turcia vede în el ocazia reafirmării ambițiilor neo-otomane) iar principalul aliat din Orientul Apropiat, Israelul, se simte tot mai amenințat în mijlocul uraganului născut din iluzia „primăverii arabe”.
Dacă ne gândim și la incapacitatea dovedită a SUA de a câștiga păcile consecutive războaielor câștigate, înțelegem de ce un război în Siria este o aventură potențial catastrofală pentru americani, aventură față de care eșecul irakian pălește. Istoria este plină, însă, de războaie sinucigașe în care și-au dus națiunile tocmai liderii cei mai puțin doritori de război, atunci când aceștia, lipsiți de tăria interioară necesară spre a merge împotriva curentului, s-au lăsat dominați de un context nefericit și de prejudecățile aferente lui. Ar fi culmea ca laureatul Premiului Nobel pentru Pace, Barak Obama, să fie acela care aruncă America într-un alt război devastator, pornind de la acuzații nedovedite sau de la probe neconcludente și fără acordul ONU (căci Rusia și China vor bloca un asemenea acord). Un lucru cu atât mai rău cu cât, de astă dată, intervenția ar avea loc direct în sprijinul fundamentaliștilor islamici anti-americani (sic!).
O ieșire din impas sau un compromis fericit ar viza, așadar, nu o intervenție împotriva sau în favoarea unuia dintre beligeranți ci împotriva depozitelor de arme de distrugere în masă. Întrucât Guvernul Assad nu le mai controlează, ele ar trebui distruse prin intervenție externă, eventual solicitată sau acceptată măcar de autoritățile de la Damasc și preferabil aprobată de Consiliul de Securitate ONU. Cum se poate aplica tehnic această soluție? Greu de spus. Va exista în marile capitale înțelepciunea necesară acceptării unei asemenea remize care nu va rezolva șarada siriană dar va spori securitatea regională și globală? Vom vedea.
Până atunci să consemnăm consternați poziția României, care își face un merit din proclamarea lipsei de poziție. Guvernul și Președintele, confundând, nu neaparat inocent, loialitatea cu servilismul, sunt, iată, pentru o dată de acord (o singură dată nu este o cutumă) că România va adopta poziția aliaților, oricare va fi aceasta. În competiția pentru captarea bunăvoinței Occidentului, Palatul Victoria și Palatul Cotroceni uită că buna credință implică nu numai loialitatea ci și sinceritatea. După expresia lui Nicolae Iorga, „prieten adevărat este cel care îți spune adevărul iar nu cel care îți încurajează nebuniile.” Or, o alianță care nu se bazează și pe sinceritate, pe avertismentele prietenilor, pe aportul de inteligență al aliaților, deci din care lipsește buna-credință, este condamnată eșecului, transformându-se în vasalitate. Poate – cine știe – ne salvează Parlamentul! Deși mă îndoiesc foarte. Sursa: DW.com
