– VASILE BOLBOJA
Ideea de solidaritate umană sub patrimoniul ”spiritului civic” este foarte, foarte veche. Oamenii au înţeles, din cele mai vechi timpuri, că fără o solidaritate în cadrul unei colectivităţi, fie ea şi primitivă, este (aproape) imposibilă supravieţuirea. În lupta pentru supravieţuire cu animalele preistorice fără o ”colaborare umană”, viaţa pe pământul nostru ar fi fost o iluzie. Apoi ”spiritul civic” în sensul modern al expresiei a evoluat. În decursul timpurilor, oamenii, în grelele condiţii de viaţă, au fost obligaţi, şi s-au conformat, să colaboreze intre ei. Să nu creadă cineva că în Humuleştii lui Ion Creangă sau în Ipoteştii lui Mihail Eminescu veneau autorităţile să îndepărteze zăpada din faţa curţilor sau de pe uliţele amintitelor localităţi. Era treaba, exclusivă, a locuitorilor. Dar ne oprim aici cu exemplele din istoria… mai veche.
Ne întoarcem la vremuri mai aproape de zilele noastre. În faimoasa iarnă a anului 1954, deszăpezirea localităţilor ilfovene s-a făcut printr-un admirabil efort colectiv-cetăţenesc. N-au venit nici Primăria, nici forurile superioare de atunci să facă aşa ceva. Doar calea ferată Bucureşti-Olteniţa a fost deszăpezită cu renumitele, pe atunci, ”pluguri ruseşti” cu o forţă şi eficacitate deosebite şi cu contribuţia Armatei. Şi alte naţiuni, în vremuri de răspântie au făcut eforturi individuale remarcabile. Nu putem omite exemplul Germaniei care, după cele două cataclisme mondiale dintre anii 1914 – 1918 şi 1939 – 1945, pentru care a fost declarată vinovată, a trecut prin momente dramatice. De exemplu, timp de zece ani (1945 – 1955) poporul german, cu ”emblema” de vinovat pentru marele ultim război mondial a suportat incredibile privaţiuni materiale şi umane. Printr-un remarcabil spirit, să-i zicem ”civic”, a depăşit acei ani de restrişte şi… întrebăm (şi ne întrebăm): Unde este Germania astăzi?
Dar să ne întoarcem pe meleagurile noastre ”balcanic-dâmboviţene”. Nu se poate spune că în decursul istoriei, ţăranul nostru aştepta ca autorităţile să-i dezăpezească locuinţa, curtea sau uliţa. Dar acest obicei strămoşesc s-a cam deteriorat. Generaţiile cele noi, născute cu ceva timp înainte sau crescute după evenimentele din 1989, au înţeles, că prin “integrarea în lumea bună europeană” există un ”program naţional” chiar ”local” care trebuie să se ocupe de problemele care ţin de teritoriul din faţa curţii proprii. Ba chiar şi din interior. În ultimii ani mass-media ne-au prezentat, “cu generozitate”, imagini cu autorităţi locale, armata, voluntari, oameni de bine, care deszăpezeau… înzăpezitele case ale celor rămaşi acasă. Adică părinţi, bunici, bătrâni, oameni singuri. Imaginile ne mai arătau, din când în când, bătrâni care se luptau cu nămeţii. Dar “ai noştri tinerii” unde erau? Ori ascunşi prin cele oraşe ori prin cele buticuri de prin sate. Am întrebat pe unii dintre ei: de ce nu îndepărtează zăpada? Mi-au răspuns ironic-filozofic: ”Cine a pus-o ( n.n.: zăpada), ăla s-o ia”. În faţa acestei filosofii, adaptată la modernitate, aproape… că nu ai ce comenta. Am trecut pe o stradă bucureşteană unde locuia un prieten. Trotuarul din faţa blocului său era acoperit cu gheaţă… ondulatorie şi deplasarea anevoioasă. I-am reproşat, în glumă, că nu a îndepărtat gheaţa. Mi-a replicat cu ironie oltenească-moştenită şi urban-dobândită: “Trebuia să treci pe trotuarul de vizavi. Poate acolo era trotuarul curăţat!”
Dar iernile sunt temporare şi, cel puţin în ultimii ani, destul de blânde. Dar în rest? Ţara este plină de gunoaie, de PET-uri, ambalaje ale diversificatelor produse, în special pentru copii. Cine să le adune? I-am atras atenţia unui tânăr că nu trebuie să arunce ambalajele pe stradă. Răspunsul a fost clar, precis, fără echivoc: ”Du-te dracului de moş comunist!”.
Un primar din judeţul nostru a repartizat o basculantă de pietriş pe o uliţă neasfaltată şi înnoroiată de la periferia comunităţii pe care o păstorea. Pietrişul a fost lăsat la capătul străzii, urmând ca beneficiarii să-l împrăştie. Şi acolo a rămas… Localnicii respectivei uliţe au reacţionat prompt, în stilul binecunoscut al noului spirit: ”Cine l-a adus acela să-l împrăştie”. Adică Primăria! În acest timp neocapitalismul ne-a procopsit cu o puzderie rurală de buticuri. Care, în principal, distribuie băutură pe binecunoscutul principiu mioritic: ”Băutura e temeie, mâncarea e fudulie”. Din păcate “fudulie” a devenit şi spiritul civic. Şi bărbaţii, în special cei tineri, se conformează întru-totul acestui principiu. Şi atunci când apare pârdalnica de zăpadă, trebuie să o dea autorităţile, armata, voluntarii şi… bătrânii. Adică aceia de acasă care au rămas cu ”sechele comunisto-bătrâneşti”. Adică ”să sfinţească locul cu munca lor” împotriva intemperiilor iernii.
Noi am consemnat, dupa credinţa noastră, câteva dintre cele întâmplate în ultimele ierni. Restul ţine de bun simţ, de omenie şi, cum spunem în titlul nostru, de ”spirit civic”. Este o expresie cam pretenţioasă. Pe timpuri se vorbea de spirit obştesc asociat cu cel gospodăresc.
