Trauma psihologică apare ca rezultat al unui eveniment extraordinar de stresant care ne diminuează sau distruge sentimentul de siguranță și implică o amenințare la adresa vieții sau a siguranței.
În opinia psihologului Laura-Maria Cojocaru, experiențele traumatice depășesc capacitatea noastră de a face față și capacitatea de a integra emoțiile implicate în experiență.
„Traumele psihologice ne pot face să ne simțim neajutorați și ne pot face să ne luptăm cu emoții, amintiri și anxietăți supărătoare. De asemenea, ne poate face să ne simțim amorțiți, deconectați și incapabili să avem încredere în alții. Orice situație care te lasă să te simți copleșit și speriat poate fi traumatică, chiar dacă nu implică rău fizic. Nu faptele obiective determină dacă un eveniment este traumatic, ci mai degrabă experiența emoțională subiectivă a evenimentului. O situație poate fi considerată extrem de traumatică de către o persoană și doar moderat de deranjantă pentru o altă persoană. Cu cât te simți mai înspăimântat și mai neajutorat, cu atât vei avea mai multe șanse să fii traumatizat. Atunci când ni se întâmplă lucruri neplăcute, poate dura ceva timp să trecem peste durere și să ne simți din nou în siguranță. Însă, vestea bună este că, indiferent dacă trauma s-a întâmplat cu ani în urmă sau ieri, putem să facem schimbări de vindecare și să mergem mai departe cu viața noastră”, explică psihologul.
Creșterea post-traumatică
În anii 1980, doi psihologi, Richard Tedeschi și Lawrence Calhoun, de la Universitatea din Carolina de Nord, Charlotte, au descoperit că trauma schimbă oamenii în moduri fundamentale. Unele dintre aceste schimbări au fost negative, dar spre surprinderea lor, majoritatea supraviețuitorilor de traume intervievați au raportat că viața lor s-a schimbat în bine. Supraviețuitorii de tot felul – au contactat mai mult de 600 de persoane – au spus că au o forță interioară mult mai mare decât au crezut vreodată, că sunt mai aproape de prieteni și membrii familiei, că viața are mai mult sens sau că își reorientează viața spre scopuri mai satisfăcătoare.
Acest lucru a reflectat ceea ce au aflat de la pacienții lor, dintre care mulți au experimentat moartea copiilor sau au suferit de cancer sau au supraviețuit unor accidente teribile care le-au modificat viața. Suferința care a rezultat din aceste experiențe oribile nu a fost un scop final. În schimb, a acționat ca un catalizator, împingându-i pe acești oameni să se schimbe în bine, să evolueze.
Într-o lucrare din 1996, Tedeschi și Calhoun au inventat termenul de creștere post-traumatică pentru a descrie ceea ce găsiseră.
”În cea mai simplă descriere, în creșterea posttraumatică, există o schimbare pozitivă care se poate întâmpla pentru o persoană după ce a suferit traume sau o criză majoră în viață. Procesul poate fi diferit în funcție de tipul de traume suferit de o persoană, de ce tipuri de terapie beneficiază persoana respectivă și de nivelurile de sprijin de care pot depinde pe tot parcursul tratamentului. Ca invers al stresului posttraumatic, creșterea posttraumatică poate fi caracterizată prin semnele prin care depășești efectele dăunătoare ale traumei. Creșterea post-traumatică (PTG) înseamnă că mulți care suferă de traume pot deveni mai puternici. Adică, pot găsi un „nou normal”, care diferă într-un mod pozitiv. Am aflat că experiențele negative pot stimula schimbări pozitive, inclusiv o recunoaștere a forței personale, explorarea de noi posibilități, relații îmbunătățite, o apreciere mai mare pentru viață și creștere spirituală. Vedem acest lucru la oamenii care au suportat războiul, dezastrele naturale, abuzurile fizice și psihice, doliul, pierderea locurilor de muncă și stresul economic, boli grave și răni”, explică psihologul Laura Maria Cojocaru.
Ce contribuie la creșterea posttraumatică?
Deși creșterea posttraumatică se întâmplă adesea în mod natural, fără psihoterapie sau altă intervenție formală, aceasta poate fi facilitată în cinci moduri: prin educație, reglare emoțională, dezvăluire, dezvoltare narativă și serviciu. Terapeuții folosesc diverse instrumente de evaluare pentru a măsura modalitățile prin care o persoană a atins creșterea după traume. O metodă dezvoltată de Tedeschi și Calhoun se numește Inventarul de creștere posttraumatică (PTGI). În acest model, profesioniștii din domeniul sănătății mintale utilizează cinci domenii pentru a evalua schimbările pozitive: aprecierea vieții, relațiile cu ceilalți, noi posibilități în viață, putere personală, schimbare spiritual.
”Participarea continuă și fiabilă a unui psihoterapeut ajută de obicei la procesul de creștere posttraumatică. Terapeuții nu numai că pot evalua în mod cuprinzător modul în care traumele au afectat o persoană și ce aspecte se pot confrunta, dar pot ghida procesul de recuperare într-un mod care oferă speranță și încurajare. A merge la un terapeut după o traumă necesită o anumită responsabilitate și rezolvare – ambele elemente integrante ale creșterii posttraumatice. Recuperarea după traume este un proces individual și va și arăta diferit pentru fiecare persoană în parte. Abilitatea noastră unică de a ne vindeca de traume depinde de mulți factori, inclusiv convingerile și percepțiile noastre, nivelul nostru de a face față și reziliența, legătura noastră cu ceilalți de susținere și chiar funcționarea noastră psihologică înainte de eveniment. Recuperarea după traume implică abilitatea de a trăi cu succes în prezent fără a fi copleșit de gândurile și sentimentele din trecut. Recuperarea nu constituie o absență completă a amintirilor sau sentimentelor asociate evenimentului traumatic, ci mai degrabă implică plasarea evenimentului în urma noastră și trăirea cu bucurie, astfel încât evenimentul să nu mai stăpânească emoțiile sau viața noastră. Recuperarea traumei ar trebui considerată a fi un proces care se desfășoară în timp și în etape intenționate”, conchide Laura-Maria Cojocaru.
