Acasă Editorial AH, DEMOCRAȚIA…

AH, DEMOCRAȚIA…

DISTRIBUIȚI

În urmă cu ceva timp noi am scris depre cele trei forme de dictatură (politică, militară şi a averii) toate glazurate cu frumosul cuvânt “democraţie”. Am ignorat altele mai mărunte, printre care dictatura străzii. Recurgând la istorie, ca democraţie, avem pe cea sclavagistă ateniană, în care Agora avea un cuvânt greu, decisiv, de spus.

Dar, atenţie, prin reprezentanţii săi aleşi! Şi să nu uităm: sclavii nu aveau drept de vot! Sau democraţia din Republica Romană, prin cei doi tribuni aleşi de popor cu dreptul sacru de veto. Aşadar, raportul “democraţie – dictatură” nu este nou. Are istorie. Noi vom continua cu unul dintre cele mai importante evenimente din zbuciumata istorie a omenirii: Revoluţia Franceză din 1789. Atunci, timp de cinci ani, mulţimea ieşită pe străzile Parisului a dictat mersul zbuciumat al Franţei. Şi au căzut, de-a-valma, capete încoronate, revoluţionari, republicani, regalişti, iacobini, girondini, nevinovaţi… Urmarea? Au apărut, mai întâi, consulatul, apoi directoratul şi în final imperiul napoleonean! Tricolorul republican francez a deschis un drum care a sfârşit cu tricornul lui Napoleon.

Prin urmare, nimic nou sub soare iar, noi, românii, prin recentele demonstraţii de stradă, nu suntem protocroniştii Europei. Dar după aceste demonstraţii se naşte o întrebare esenţială: mai este necesară democraţia? Democraţia presupune ea însăşi o dictatură: cea “a 50% dintre alegători plus unul”. Întotdeauna se vor găsi printre “cei 50% alegători minus unul” contestatari care vor încerca să-şi impună altfel decât prin vot opţiunea politică. Întotdeauna “perdanţii” vor fi mai vocali, mai hotărâţi decât aşa-zişii vremelnici “câştigători”. Disputele post-alegeri pot crea haos. Şi haosul este benefic unora. Mai ales duşmanilor externi dar şi interni ai României. De care nu ducem lipsă. Şi aşa cum spunea, prin anii 1990, un proaspăt îmbogăţit post-decembrist “Din haos, Doamne, m-am născut, în haos mă îmbogăţesc!” Desigur, democraţia are multe lipsuri. Dictatura majorităţii este şi foarte scumpă. Presupune alegeri multiple şi referendumuri realizate cu eforturi materiale şi umane costisitoare, parlament, preşedinţie, multiple instituţii statale care să vegheze la bunul mers al societăţii democratice şi multe, multe altele. Toate sondajele de după 1990 plasează parlamentul la coada preferinţelor pe principiul că parlamentarii nu prea muncesc, au salarii foarte mari şi avantaje aşijderea. Păi atunci de ce s-a dorit şi se mai doreşte democraţie? Nu cumva se doreste o dictatură pură? Poate chiar cea a străzii! Dar, în asemenea situaţii vor exista întotdeauna profitori înnăscuţi. Se spunea despre Lenin că în asemenea situaţii de haos “se simţea precum peştele în apă” şi avea o capacitate extraordinară de a canaliza masele dezlănţuite în direcţia dorită de el.

O altă meteahnă a democraţiei – nu poate elimina corupţia. Este veche de când a apărut statul pe firmamentul istoriei. Nu este o creaţie românească. Numai că, în România, a fost accelerată pe fondul existenţei unei uriaşe proprietăţi a statului coroborată cu procesul politico-economic accelerat de acumulare a capitalului în vederea creării unei baze materiale a capitalismului românesc nou, renăscut.

Se mai spune că corupţii aparţin unui anume partid. Dar corupţii sunt în toate partidele care au avut şi au acces la putere (ba chiar şi în cele asociate celor de la putere), dar mai ales în rândul oamenilor de afaceri. Este ştiut că oriunde şi oricând oamenii de afaceri sunt în preajma puterii pentru a beneficia de protecţia acesteia. Nici oamenii politici nu se dau în lături de la împărţirea “caşcavalului naţional” moştenit de la socialişti. Mass-media prezintă, cotidian, cazuri concrete de corupţie. Şi dacă avem curiozitatea să-i localizăm pe partide rezultatul este surprinzător, dar normal: corupţi sunt în toate partidele în proporţii întristător de echilibrate. Şi atunci împotriva căror corupţi se luptă? Doar a unora dintr-un anume partid iar pe ceilalţi îi blagoslovim… creştineşte! Lupta împotriva corupţiei este un fenomen mondial şi fiecare ţară luptă cu “mijloacele din dotare” împotriva flagelului ca atare. Este un drum pe care trebuie să-l urmeze şi România fără ezitare şi fără etichete de partid. – VASILE BOLBOJA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

4 × four =