Puterea este acum definită de controlul asupra fluxurilor de oameni, bunuri, bani și date, și prin conexiunile pe care le stabilesc. Doar statele care văd în mod clar noua hartă a puterii geopolitice vor putea controla lumea modernă. Mark Leonard, co-fondator și director al Consiliului European pentru Relații Externe (primul think tank paneuropean) a publicat la finalul anului trecut șapte eseuri în care, împreună cu colaboratorii săi, încearcă să descifreze reconfigurarea relațiilor internaționale în lumea în care trăim. Pornind de la hărțile puterii și reflecțiile istorice despre Mahan și Mackinder, Mark Leonardo și colaboratorii săi analizează modul în care interdependențele dintre state și indivizi, fluxurile de oameni, bunuri și servicii și avantajele individuale preexistente ale statelor pot juca roluri cheie în noile hărți de putere și influență în lume.
Antuanela Roșioru, www.promptmedia.ro
Epoca post-război rece s-a încheiat. Sfârșitul lui a venit încet și apoi dintr-o dată cu retragerea bruscă și haotică a SUA din Afganistan. Scena sfâșietoare a unor civili afgani disperați care cad de pe avioanele americane de evacuare pe aeroportul din Kabul poate deveni o imagine care marchează încheierea acelei ere dominate de SUA.
Nu doar civilii afgani au fost lăsați în urmă, ci și un anumit vis al unei ordini internaționale liberale, cimentată de globalizarea economică și internet, și guvernată de democrația liberală și capitalismul de piață liberă. Bineînțeles, schimbarea a venit mult timp.
Dezastrul care au urmat invaziei Irakului în 2003 și prăbușirii Lehman Brothers în 2008 au afectat grav credibilitatea Americii ca garant internațional al securității economice și militare, în timp ce anii Obama-Trump au fost definiți de dorința de a pune capăt „războaielor pentru totdeauna” în străinătate și concentrarea pe problemele interne. Și, în afara Occidentului, alte puteri crescuseră nu doar în putere economică și militară, ci și în hotărârea lor de a trasa un curs independent, mai degrabă decât să urmeze cartea de joc occidentală. Președintelui Joe Biden îi place să spună că „America s-a întors”. Ei bine, poate – dar, dacă a reapărut din populismul și cvasi-izolaționismul din anii lui Trump, America este o țară foarte diferită care se confruntă cu o lume schimbată.
Contururile acestei lumi și noile modele de angajament american au consecințe în fiecare regiune. Cu toate acestea, europenii sunt cei care simt schimbarea cel mai dramatic. Pentru sute de ani, am fost în centrul geopoliticii – fie ca motoare ale istoriei, fie ca cel mai important câmp de luptă din lume. De zeci de ani, am fost obișnuiți să privim problemele globale printr-o prismă occidentală, cu alianța transatlantică ca principală unitate de analiză pentru abordarea acestor provocări. Și, de la sfârșitul războiului rece, ne-am gândit că lecția de bază a Uniunii Europene – că interdependența reduce conflictul transformând inamicii în prieteni – ar putea fi aplicată în restul lumii.
Sfârșitul haotic al erei post-războiului rece a ridicat întrebări profunde cu privire la toate cele trei idei.
Statele Unite au arătat clar că se îndepărtează de Europa și de Orientul Mijlociu mare pentru a se concentra asupra Indo-Pacificului.
Faptul că SUA nu și-a consultat aliații europeni cu privire la modul de retragere din Afganistan – în timp concomitent semna un acord cu Australia și Regatul Unit – a demonstrat încă o dată că, deși apreciază sprijinul UE în probleme cheie, nu mai priveste lumea printr-o prisma occidentală.
Și faptul că America făcea toate acestea pentru a deveni mai pregătită de luptă pentru un „război rece 2.0” generațional cu China a arătat că speranța de a folosi interdependența pentru a construi o ordine mondială multilaterală a făcut loc decuplării și competiției marilor puteri.
Am căutat să descriu conceptual noua eră geopolitică în cartea mea The Age of Unpeace. Acest atlas este un volum însoțitor care arată prin date unde se află acum puterea în lume.
Găsirea hărții potrivite
Mulți europeni au fost forțați să renunțe la visele lor de a se îndrepta către „o lume” guvernată de interdependența economică și politica multilaterală. Dar ei nu știu ce îi va lua locul. În ultima vreme, comentatorii au scris adesea despre lumea „revenirea la normal” și ne-au încurajat să scoatem praful cadrelor geopolitice tradiționale pentru a înțelege afacerile internaționale.
La sfârșitul secolului al XIX-lea, două mari teorii s-au întrecut pentru a defini harta puterii din secolul al XX-lea.
Primul – cel mai bine descris de strategul naval american Alfred Thayer Mahan – a susținut că tehnologiile emergente ale navelor masive alimentate cu combustibili fosili implicau că oricine deținea comanda mărilor va controla lumea. Al doilea a fost exemplificat de teoreticianul britanic Halford Mackinder, a cărui teorie a inimii a susținut că, într-o epocă a căilor ferate, puterea a revărsat către cei care controlau marile suprafețe de uscat și resursele naturale abundente ale Eurasiei. Aceste teorii implicau diferite hărți ale lumii și strategii diferite de prosperare în secolul al XX-lea. Germanii au urmat harta lui Mackinder până la ruină; americanii au folosit harta lui Mahan și au prosperat. Indiferent de destinație, este important să folosiți harta corectă.
Deci, ce hartă a puterii ar explica lumea modernă? Europenii au sperat că va fi definit mai degrabă de fluxurile de bunuri și servicii decât de blocuri geopolitice și de drepturile indivizilor, mai degrabă decât de state concurente. Au încercat să construiască o lume nouă bazată pe suveranitatea comună, interdependență reciproc avantajoasă și norme pe care toată lumea le-ar accepta în cele din urmă. Dar suveranitatea națională s-a dovedit prea rezistentă, interdependența prea cu două tăișuri și normele prea contestate.
În același timp, noua lume nu este doar o întoarcere la vechile concepte, o proiecție geografică bazată fie pe uscat, fie pe mare. Pe harta veche, statele erau entităţi bine definite care se fereau de influenţa celorlalţi. Prin urmare, avea sens să cartografiem puterea din punct de vedere geografic. Într-o lume globalizată, totuși, interdependența este o realitate în orice, de la comerț, investiții și lanțuri de aprovizionare până la fluxuri de oameni și informații.
Într-o epocă în care statele își folosesc interdependența unul împotriva celuilalt, puterea nu mai este definită de controlul pământului sau oceanelor, sau chiar de influența normativă a „puterii soft”. Acum este definit prin controlul asupra fluxurilor de oameni, bunuri, bani și date și prin conexiunile pe care le stabilesc.
Pe măsură ce statele concurează pentru a controla astfel de conexiuni și dependențele pe care le creează, aceste fluxuri traversează sfere de influență care se suprapun, modelând noua hartă a puterii geopolitice. Doar cei care văd această hartă clar vor putea controla lumea modernă.
Domeniile cheie ale puterii
Consiliul European pentru Relații Externe a comandat șapte eseuri care explorează aceste șapte terenuri: economie, tehnologie, climă, populații, armată, sănătate și cultură. Studiind îndeaproape fiecare dintre aceste terenuri, se poate vedea cum diverse state încearcă deja să anticipeze ceea ce consideră că le-ar aduce avantaje și ce înseamnă asta pentru viitorul conflictului și al puterii relative.
În timpul războiului rece, lumea a fost împărțită între țări libere și state autoritare – o divizare care a dat Occidentului o putere uriașă enormă. Nu doar că mulți oameni tânjeau după libertățile democrației liberale, dar și că democrațiile liberale păreau a fi mai bogate și mai bune în rezolvarea problemelor politice decât rivalii lor. Și, în cazul SUA, au fost, de asemenea, mai puternice în fiecare măsură. La suprafață, lumea arată foarte asemănătoare astăzi, cu mulți oameni care vorbesc despre un nou război rece între SUA (ca „lider al lumii libere”) și o China care stă alături de alte puteri autoritare precum Rusia. Cu toate acestea, în timp ce harta politicii globale ar putea părea similară, a avut loc o schimbare dramatică în însăși natura puterii și în modurile în care aceasta curge prin acea hartă. Chiar dacă lumea noastră nu a fost definită de războaie mondiale, ea este sfâșiată de conflicte globale, deoarece fiecare dintre terenurile puterii devine un câmp de luptă. Această condiție limitativă – nu un război formal, dar cu siguranță nu pacea – este ceva pe care savanții cibernetici precum Lucas Kello l-au teoretizat cu foarte multă pricepere. Dar acum aceeași dinamică se răspândește în toate fațetele globalizării. Este o condiție cel mai bine descrisă de vechiul cuvânt anglo-saxon „nepace”.
Cele șapte terenuri cheie ale Atlasului puterii
Atlasul de putere descrie structura rețelei complicate de conexiuni și fluxuri în lumea globalizată de astăzi. Jurnalistul Thomas Friedman a susținut cândva că globalizarea va duce la o uniformizare a lumii. Dar, în realitate, lumea este muntoasă și crispată, traversată de reţele în care unele puteri sunt mult mai centrale decât altele. Natura legăturilor care le unește creează oportunități mari de exercitare a puterii și influenței.
Fiecare eseu din această colecție se concentrează pe unul dintre cele șapte domenii cheie ale Atlasului Puterii – descriind modul în care acesta a devenit un câmp de luptă al puterii, precum și valorile puterii, vulnerabilităților și „armelor” pe acest teren. Eseurile conturează dinamica puterii pe fiecare teren și cine are avantaje în a le controla.
Hărțile arată că unele dintre puterile moștenite – cum ar fi SUA și Europa – continuă să aibă anumite avantaje, chiar dacă terenurile devin mai multipolare și supuse unei creșteri a influenței chineze. Poate că cea mai mare schimbare a efectelor puterii dure în primele șase terenuri se află în al șaptelea: cultura.
Faptul că lumea trece de la universalism și liberalizare la rezistența culturală a tocit avantajele multora dintre puterile stabilite în celelalte domenii.
Jonathan Hackenbroich descrie în eseul său despre domeniul economic modul în care sancțiunile pe condiții de concurență echitabile și accesul la piață – împreună cu alte instrumente economice, cum ar fi controalele exporturilor, sancțiunile și reglementările privind datele – au devenit principalul câmp de luptă non-militar al politicii marilor puteri.
El face diferența între instrumentele ofensive pe care guvernele le pot folosi pentru a implementa politici care le sporesc acoperirea economică și geopolitică și instrumentele defensive care limitează vulnerabilitatea unei țări la instrumentele economice ofensive. În orice caz, eforturile de a construi capacități defensive și ofensive în domeniul economic pot avea repercusiuni negative asupra forței economice – pe care eseul o descrie drept a treia măsură a puterii pe acest teren. Hackenbroich evaluează încercările puterilor globale de a merge pe această linie fină, subliniind dezavantajele cu care se confruntă UE pe teren economic și financiar. Dominația dolarului american conferă Washingtonului o capacitate extraordinară de a acționa ca gardian al sistemului financiar global. Prin utilizarea sancțiunilor, a listelor de entități și a regulilor privind listarea și radierea companiilor, SUA au multe oportunități de a constrânge alte țări să se conformeze. Și, în mod paradoxal, țările care sunt cele mai vulnerabile la această presiune sunt în Europa pentru că sunt cele mai expuse sistemului financiar american – și sunt cel mai puțin obișnuite să creadă că trebuie să se apere de America. Dar acest capitol arată, de asemenea, că, pe termen lung, China ar putea deveni un jucător și mai important pe acest teren. Două treimi din țări au deja mai multe relații comercuale cu China decât cu America. Iar ratele diferențiale de creștere înseamnă că echilibrul de putere se va schimba.
Dar cele mai mari schimbări vin din modul în care președintele Xi Jinping schimbă modelul economic al Chinei de la unul bazat pe „creștere condusă de export” la un model de „circulare duală”. În cadrul acestui sistem, scopul este de a avea două economii paralele – una internă, protejată de presiunea internațională, și una externă, care permite Chinei să folosească dependența altora de ea pentru a-și spori influența internațională. China lucrează pentru a atinge aceste două obiective cu o serie de noi politici, cum ar fi controlul exporturilor și dezvoltarea unor sisteme de plată nedolarizate. Între timp, puteri precum Rusia și Turcia folosesc din ce în ce mai mult instrumente ofensive negative, dar nu au capacitatea de a proiecta puterea la nivel global. UE – cu piața sa mare și moneda unică – are potențialul de a fi un jucător pe acest teren.
Dar uniunea este înfrânată de faptul că plasează tărâmurile economice și politice în silozuri diferite și că este reticentă în a-și folosi resursele ca un factor de descurajare pentru interdependența armată.
Nicăieri aceste limitări nu sunt mai clare decât în domeniul tehnologic.
José Ignacio Torreblanca subliniază în eseul său modul în care bătăliile de astăzi sunt legate de infrastructura digitală critică, materiile prime critice și noi industrii, cum ar fi inteligența artificială (AI), controlul fluxurilor și stocării de date, semiconductori, 5G și echipamente mobile și tehnologia cuantică, precum şi definirea standardelor pentru noile tehnologii. Noile tehnologii sunt folosite pentru operațiuni de influență străină, dezinformare și atacuri cibernetice. Acest lucru a condus la niveluri foarte scăzute de încredere a publicului în tehnologie.
Marile puteri de pe terenul tehnologic – China și SUA – se gândesc din nou în termeni de sfere de influență și încearcă să atragă țările în ecosistemele lor tehnologice.
În 2019, companiile cu sediul în SUA și China au reprezentat 90% din capitalizarea bursieră a celor mai mari 70 de platforme digitale (68% și, respectiv, 22%), 75% din toate brevetele legate de tehnologiile blockchain, 75% din piata cloud computing, și 50% din cheltuielile globale pentru internetul lucrurilor. SUA continuă să aibă avantaje uriașe pe acest teren. Capitalizarea bursieră a companiilor americane înseamnă că acestea pot cheltui mai mult sau pot cumpăra orice potențial concurent pe piețele mai mici.
SUA domină, de asemenea, lumea centrelor de date și a utilizării lățimii de bandă – oferindu-i posibilitatea de a extrage datele altor puteri atât în mod deschis, cât și în secret (după cum a dezvăluit Edward Snowden). Încă o dată, China devine un jucător din ce în ce mai important. Este o hiper-putere în investițiile sale în cercetare și dezvoltare, întrucât inițiativa sa „Made in China 2025” se străduiește să transforme țara în jucătorul dominant în multe dintre tehnologiile viitorului, de la AI și calculul cuantic la baterii și orașe inteligente. China depășește, de asemenea, alte țări în vânzările cu amănuntul online. Accesul său la metalele rare îi oferă o posibilă sufocare– unul pe care l-a folosit pentru a promova o agendă geopolitică. Conducerea sa în tehnologia de supraveghere îi permite să consolideze puterea represivă a statului, să construiască baze de date uriașe pentru AI și să creeze legături cu alte state care doresc să-și folosească tehnologiile pentru a controla societatea. Cei mai mari perdanți din lumea nouă sunt Africa și Asia de Sud, care sunt încă relativ offline – deși acest lucru îi face și mai puțin vulnerabili la atacuri cibernetice. În schimb, europenii abia au început să privească tehnologia prin lentila geopolitică. UE este blocată între SUA și China; eșuează pe ambele fronturi suveranitatea tehnologiei și avantajul competitiv.
În eseul lor despre climă, Alex Clark și Susi Dennison explorează modul în care schimbările climatice și tranziția de la o economie alimentată cu carbon schimbă dinamica puterii în lumea de astăzi. O mare parte din resursele rămase de petrol, gaze și cărbune vor deveni active blocate – cu consecințe potențial devastatoare pentru principalii exportatori. Pe termen scurt, cei mai mari perdanți sunt producătorii cu costuri ridicate, precum SUA și Canada. Dar, în cele din urmă, chiar și producătorii cu cele mai mici costuri din Organizația Țărilor Exportatoare de Petrol (OPEC) – precum Arabia Saudită, Qatar, Irak și Kuweit – vor vedea probabil că extracția de combustibili fosili devine neviabilă din punct de vedere economic. În același timp, o serie de superputeri din surse regenerabile ia naștere prin investiții și inovații rapide în domeniile captării și stocării carbonului, stocării bateriilor, tehnologiilor nucleare avansate (China și SUA) și producției de hidrogen și baterii ecologice (UE și China). Țările și regiunile cu cele mai mici costurim în resursele solare și eoliene au, de asemenea, avantaje clare pe acest teren – la fel ca și cei care dețin materiile prime cruciale necesare pentru tranziția ecologică. Există diferențe uriașe între state în ceea ce privește vulnerabilitatea și capacitatea de a face față efectelor fizice ale schimbărilor climatice și ale crizelor de mediu concomitente. În orice caz, pe măsură ce efectele distribuționale ale politicii climatice devin mai clare, este probabil să existe o reacție împotriva țărilor occidentale care sunt văzute că își ascund instinctele protecționiste în retorica verde.
Fiona Adamson și Kelly Greenhill susțin în analiza despre populații că „migranții de muncă, refugiații, turiștii, studenții, expații și elitele globale apar toate ca piese potențiale pe o tablă strategică de șah pe care statele concurează pentru avantaj și influență.” O populație mare sau atracție ca destinație populară pentru migranți, studenți sau turiști poate fi o sursă de putere, dar poate crea și dependențe și vulnerabilități.
Adamson și Greenhill diferențiază în principal între magneții de migrație (cum ar fi țările din Golf, SUA și Germania), puterile diasporei (cum ar fi China și India), solicitanții de remitențe (cum ar fi Nepal, Tadjikistan și Ucraina) și cei care măresc migranții fie vânzând cetățenia (cum ar fi St. Kitts-Nevis), folosind poziția lor geografică pentru a bloca fluxurile de migrație (cum ar fi Libia) sau acționând ca „depozite” ale populațiilor proprii sau ale altora (cum ar fi Turcia sau Nauru). Autorii subliniază că ideea de a transforma migrația într-o armă este o strategie surprinzător de comună, pe care statele de pe tot globul au folosit-o de mult pentru a-și atinge o gamă largă de politici, obiective militare și economice. Dar, în lumea globalizată de astăzi, este din ce în ce mai important să păstrăm capacitatea de a gestiona mobilitatea transfrontalieră prin politici eficiente de imigrare, intrare și diasporă.
Ulrike Franke arată cum noile tehnologii și alianțele schimbătoare influențează echilibrul de putere pe terenul militar.
Cheltuielile militare globale au crescut continuu în ultimele două decenii, iar anul trecut, conform Institutului Internațional de Cercetare pentru Pace din Stockholm, au ajuns la aproape 2 trilioane de dolari (din care aproape 40% sunt reprezentate de o singură țară, SUA). Cu toate acestea, factori grei, cum ar fi banii cheltuiți pentru armată, deținerea de arme nucleare și numărul de baze militare de peste mări au o semnificație în schimbare. Acest lucru se datorează unei game de factori mai puțin evidenti care determină puterea militară, cum ar fi alianțele, experiența de luptă și disponibilitatea de a acționa. Evoluții tehnologice – drone armate, cibernetice sau AI – pot schimba echilibrul militar și evidențiază că nu doar deținerea de noi tehnologii, ci și strategiile de utilizare a acestora determină cine are un avantaj. Capacitatea militară americană va fi susținută probabil de niveluri ridicate de cheltuieli pentru apărare, energie nucleară, baze de peste mări, lupte de război și alte experiențe militare și o industrie de apărare independentă. Cu toate acestea, mai multe țări amestecă lucrurile: Rusia cu noua sa poziție nucleară, Turcia prin utilizarea dronelor și promiscuitatea geopolitică și, mai presus de toate, China, care devine lider în puterea cibernetică, sateliți militari și tehnologie militară.
Cei mai mari perdanți din această lume sunt țările africane (unele dintre care se confruntă cu conflicte și au armate subdezvoltate) și statele din Orientul Mijlociu (unele dintre care se confruntă și cu conflicte, în timp ce altele au cheltuieli militare mari, dar sunt încă în urmă din punct de vedere tehnologic).
Anthony Dworkin descrie modul în care covid-Pandemia de 19 a transformat sănătatea într-un câmp de luptă geopolitic. Guvernele au intrat într-o competiție acerbă pentru produse medicale care le-ar putea ajuta să reducă ratele de îmbolnăvire și să permită activității economice să revină la normal. Sănătatea publică a devenit un indicator de bază al eficacității guvernamentale într-o perioadă de competiție sistemică. Asia de Est, Asia de Sud-Est și Australia au avut cele mai bune rezultate în limitarea impactului bolii, SUA și Europa mai puțin bine. China domină producția de echipamente de protecție individuală și – împreună cu India, Europa și SUA – joacă rol de lider în producția de produse farmaceutice.
Acest lucru creează dependențe pe care statele le pot arma – așa cum se poate observa în timpul unei crize de sănătate. Înainte de pandemie, UE era cel mai mare producător de vaccinuri din lume, urmată îndeaproape de India. Acum, China este liderul clar – nu numai în ceea ce privește producția, ci și exporturile.
În geopolitica vaccinurilor principalele puteri au adoptat abordări diferite: „strategii industriale” (SUA și Marea Britanie), „campionul pieței” (UE), „gigant de licențiere” (India), „autoritari orientați spre exterior” (China și Rusia) și „producători aspiranți” (Rwanda, Senegal și Africa de Sud). Chiar dacă „autoritari orientați spre exterior” au putut să utilizeze exporturile de vaccinuri geopolitic pe termen scurt, eficacitatea mai scăzută a vaccinurilor chinezești și istoricul slab de producție al Rusiei au limitat utilizarea lor ca instrumente soft power sau ca armă pe termen lung. În schimb, „strategii industriali” și „campionul pieței” au produs cele mai eficiente vaccinuri și, după ce și-au vaccinat propriile populații, au exportat și au donat doze – ceea ce le-a sporit puterea percepută de sănătate.
În cele din urmă, capacitatea statelor de a-și folosi resursele de putere are mult de-a face cu normele culturale. În timpul războiului rece, a existat o bătălie a crezurilor universaliste care au cucerit elite și publicuri din întreaga lume prin ideile lor, cât și prin sprijinul lor militar și financiar. În epoca post-război rece, a existat, de asemenea, sentimentul că puterea slabă va modela lumea, deoarece multe țări păreau să îmbrățișeze democrația liberală și piețele libere.
Acesta a constituit fundalul celui de-al patrulea val de democratizare și extindere a UE. Cu toate acestea, în eseul nostru despre domeniul cultural și viitorul a ceea ce Joseph Nye a numit „putere moale”, arătăm că lumea a intrat într-o nouă fază. Se discută despre trei tendințe care schimbă relațiile de putere pe acest teren.
Cea mai fundamentală schimbare este o nouă dispoziție de „decolonizare culturală” – care înlocuiește universalismul războiului rece și „sfârșitul istoriei”. Se dezvoltă alternative de succes la cultura pop americană și la Hollywood – cum ar fi K-pop, Bollywood, și telenovele turcești, care reflectă o tendință mai profundă către naționalism și eforturile de „reluare a controlului”. Acest lucru duce la o lume multipolară a ideilor în care orice proiect universalist este probabil să provoace o reacție și mai puternică decât forța originală. Puteri precum China, cu o viziune mercantilistă mai degrabă decât misionară, sunt acum mai bine plasați pentru a prospera decât cei cu misiuni iluministe de a transforma lumea, cum ar fi Europa și America. Și susținem că puțini oameni cred că lumea este în mod clar împărțită între țări libere și nelibere, primele având performanțe mai bune decât cele din urmă. Acest lucru se datorează în parte pentru că, în lumea de astăzi, ideea de democrație devine contestată de lideri precum Viktor Orban și Donald Trump, care contestă importanța liberalismului. Dar și pentru că nu este clar că democrațiile își depășesc omologii autocrați în ceea ce privește creșterea economică sau răspunsurile la Covid-19. Aceste două mari tendințe conduc la o a treia tendință, și anume o trecere de la baza pe puterea exemplului ca sursă de putere soft la exploatarea vulnerabilităților altor sisteme. Această situație a împuternicit și mai mult țările spoilere, cum ar fi Rusia și China, care au devenit adepte să pirateze democrațiile liberale și să exploateze deschiderea sistemelor lor pentru a le submina din interior.
Împreună, aceste șapte terenuri formează o nouă hartă a puterii. Ele demonstrează că, în lumea modernă, puterea este exercitată nu de navele care trec prin ape contestate, ci de oameni, mărfuri, bani și date care trec prin multiplele domenii de conectivitate. Doar înțelegerea acestor noi dinamici de putere nu este, totuși, suficientă. Trebuie să înțelegem strategiile de exercitare a puterii pe aceste noi terenuri.
Strategiile războinicilor de conectivitate
Frumusețea hărților este că pot marca marile puteri, teritoriul pe care îl controlează și sferele lor de influență. Vechea lume economică a globalizării a fost încununată de un G7 de economii avansate, dar, după cum arată Power Atlas, lumea conectată este dominată de un grup ușor diferit de mari puteri – fiecare dintre ele are propriile obiective, precum și propriile strategii de căutare a puterii și a gloriei.
În lumea nouă, o mare putere își poate construi influența prin capacitatea sa de a defini reglementări și standarde, controlul asupra fluxurilor financiare sau energetice, capacitatea sa de a afecta sau corupe procesele politice sau chiar capacitatea de a construi platforme de social media sau de a stabili standarde pentru motoarele de căutare – printre alte conexiuni. Fiecare mare putere încearcă să beneficieze de avantajele deja deținute. Dar strategiile pe care fiecare le adoptă pentru a-și urmări această putere depind parțial de structura rețelelor sale.
În Age of Unpeace, sunt prezentate cele șapte strategii ale celor mai de succes războinici de conectivitate, care sunt rezumate în de mai jos.
| 1. Centralitate | Scopul este să te pui într-o poziție în care alți oameni au nevoie de tine mai mult decât ai tu de ei. Apoi, puteți dicta termenii relației.
Exemplu: Rusia își șantajează clienții de energie.
|
| 2. Gatekeeping | Capacitatea de a decide cine este „în” și cine este „în afara” rețelei.
Exemplu: SUA exclud efectiv Iranul din sistemul financiar global, amenințând cu excluderea oricăror bănci de la folosirea dolarului dacă tranzacționează cu entități iraniene. Deoarece 90% din tranzacțiile valutare implică moneda americană, SUA au creat un punct de blocaj. |
| 3. Date- minare
|
Capacitatea de a spiona pe alții deoarece controlați rețeaua sau cablurile prin care circulă informațiile.
Exemplu: Colectarea de informații de către Agenția de Securitate Națională a Americii. |
| 4. Subversiune | Scopul este de a interveni în sistemele altor țări și de a răsturna regulile normale, astfel încât acestea să nu se mai aplice.
Exemplu: Rusia răspândește informații greșite despre vaccinuri în Occident.
|
|
5. Infiltrarea |
În loc să influențezi o țară din exterior, este adesea mai eficient să o schimbi din interior. Această strategie presupune încurajarea companiilor să investească, a partidelor politice să dezvolte relații de prietenie sau chiar a cetățenilor să emigreze în acea țară.
Exemplu: Președintele Recep Tayyip Erdogan se adresează minorităților turce din țările europene. |
| 6. Elaborarea regulilor | Scopul este de a stabili norme sau reguli pentru întreaga rețea.
Exemplu: Regulamentul general al UE privind protecția datelor.
|
| 7. Căutarea independenței | Dacă multe puteri încearcă să-și armonizeze legăturile cu ceilalți, cea mai bună apărare poate fi reducerea la minimum a dependenței de ele și, prin urmare, să reziste manipulării externe.
Exemplu: China încearcă să devină independentă în producția de semiconductori și cipuri de computer.
|
Sursa: Mark Leonard, The Age of Unpeace: How Connectivity Causes Conflict, 2021
Fiecare putere încearcă să profite de centralitatea pe care o are în anumite părți ale sistemului internațional complex pentru a-și arma interdependența și a-și extinde sfera de influență. Și, pe cele șapte terenuri discutate mai sus, apar mai multe arhetipuri.
Rusia a devenit „disruptorul principal”. În ultimii câțiva ani, politica sa externă a modelat comportamentul vecinilor săi și al altor puteri prin diferite tactici, inclusiv întreruperea gazelor, sancțiuni, expulzarea muncitorilor, atacuri cibernetice, campanii de dezinformare și propagandă și încercări de blocare a Occidentului la organizații internaționale, de la Consiliul de Securitate al ONU la Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa. În paralel, țara a lucrat pentru a înființa noi organizații pentru a-și extinde puterea, cum ar fi BRICS, Organizația de Cooperare din Shanghai (SCO) și Uniunea Economică Eurasiatică. Dar pentru că Rusia nu a făcut suficient pentru a-și consolida și diversifica economia – care se bazează în mare parte pe exporturile de hidrocarburi – ponderea sa în economia globală a scăzut. Acest lucru îi va limita capacitatea de a proiecta puterea în timp.
Turcia se poziționează ca o superputere a migrației. Președintele Recep Tayyip Erdogan a folosit în mod regulat amenințarea cu fluxurile de migranți pentru a schimba echilibrul de putere dintre Turcia și UE – cerând Uniunii să elimine restricțiile privind vizele pentru turci, să ofere fonduri pentru a ajuta țara să găzduiască peste două milioane de sirieni și să revigoreze oferta sa de aderare la UE. De asemenea, Turcia își folosește puterea pentru a influența politica externă europeană: în mai 2020, Malta – o țară puternic afectată de migrație – a refuzat alocarea de fonduri de către UE pentru Operațiunea Irini, o misiune navală concepută în primul rând pentru a impune embargoul ONU asupra armelor asupra Libiei. Întrucât Turcia trimitea arme către Guvernul Acordului Național din Libia – și, prin urmare, a fost afectată în mod disproporționat de această operațiune – majoritatea analiștilor au văzut această mișcare malteză ca pe o favoare pentru Turcia.
Arabia Saudită și Iranul au folosit resursele pe care le dobândesc din energie pentru a se transforma în „puteri prin proxy”. Arabia Saudită își extrage puterea geoeconomică din cei 10 milioane de barili de petrol pe care îi extrage în fiecare zi, ceea ce o face responsabilă pentru o cincime din comerțul mondial cu petrol. Timp de zeci de ani, țara și-a transformat hidrocarburile în influență geopolitică, poziționând OPEC drept instrumentul principal pentru transpunerea puterii de piață în pârghie economică internațională. Arabia Saudită a fost dispusă să accepte lovituri economice pe termen scurt pentru a modela piețele globale în avantajul său (față de rivali precum Iranul sau companiile americane de șist). Mai mult, Riad a investit miliarde de petrodolari pentru a-și atinge obiectivele de politică externă – sprijinirea regimurilor contrarevoluționare în timpul revoltelor arabe, precum și purtarea unui război proxy împotriva Iranului în Orientul Mijlociu. Iranul este imaginea în oglindă a Arabiei Saudite în eforturile sale de a deveni un campion global al islamului, de a crea legături cu proxy din Orientul Mijlociu și de a se impune ca o putere cibernetică.
Și Coreea de Sud a apărut ca o putere culturală surpriză. Când videoclipul pentru cântecul pop „Gangnam Style” a devenit cel mai vizionat din istoria YouTube, aceasta părea a fi o anomalie ciudată. Dar, câțiva ani mai târziu, alte ramuri ale K-pop-ului au dominat topurile muzicale, un film sud-coreean a devenit primul film în limbă străină care a câștigat Oscarul pentru „cel mai bun film”, iar serialul de televiziune sud-coreean „Squid Game” a avut cea mai reușită lansare vreodată pe Netflix. Acest lucru reflectă nu doar atractivitatea produselor culturale din Coreea de Sud, ca o întoarcere de la hegemonia culturală occidentală. Poate fi, de asemenea, faptul că Coreea de Sud este puțin probabil să cucerească lumea – și, prin urmare, nu este amenințătoare pentru alte culturi naționale – care a deschis ușa pentru cântăreții, regizorii de film și companiile de televiziune să prospere pe tot globul.
India este un jucător important pe mai multe terenuri – ca superputere demografică cu o diasporă mare, ca jucător cultural cu o uriașă industrie de film și ca superputere medicală cu capacitatea sa enormă de a produce vaccinuri. Și, în viitor, țara ar putea apărea ca o forță decisivă în eforturile de a stabili standarde globale pentru manipularea datelor, devenind potențial o superputere tehnologică. Cu toate acestea, chiar și cu cei 1,3 miliarde de oameni și cu acoperirea sa, India – la fel ca toate arhetipurile menționate mai sus – este încă un jucător de nișă în Epoca Nepăcii. Același lucru este valabil și pentru țări precum Japonia, Australia și cele 54 de state ale Africii care, până la jumătatea secolului, vor avea împreună mai mulți rezidenți decât China și India la un loc.
Până acum, doar trei puteri – SUA, China și UE – pot stabili regulile pentru concurența globală în mai multe domenii. Le-am numit cele trei imperii ale conectivității.
SUA devin o „putere de pază” – una care încearcă să controleze accesul la bunurile comune globale. Țara rămâne singura superputere a lumii și poate încă proiecta puterea militară cu mai multă ușurință decât oricare dintre rivalii săi. Dar, recent, SUA au folosit rolul dolarului ca monedă de rezervă a lumii și controlul său asupra internetului și tehnologiilor de ultimă oră pentru a dezvolta noi instrumente de proiectare a puterii. După 11 septembrie și declarația președintelui american de „război global împotriva terorii”, oficialii din Trezoreria SUA au început să exploreze modul în care Washington ar putea valorifica omniprezența dolarului și dominația țării lor asupra sistemului financiar internațional pentru a viza finanțarea terorismului. Ceea ce a început ca un război împotriva Al-Qaida a crescut pentru a cuprinde măsuri împotriva Coreei de Nord, Iranului, Sudanului și chiar Rusiei. Amenzile enorme pe care autoritățile americane le-au impus băncilor acuzate de încălcarea sancțiunilor – precum BNP Paribas din Franța – au generat unde de șoc pe piețele financiare mondiale și au acționat ca un puternic descurajator pentru viitoarele tranzacții care au încălcat aceste măsuri. Potrivit directorului CIA de atunci, Michael Hayden: „aceasta a fost o muniție ghidată de precizie din secolul XXI”. În această epocă, agențiile de securitate din SUA au valorificat faptul că multe date circulă prin cablurile și platformele americane pentru a aduna cantități mari de informații.
Următoarea fază a gândirii americane s-a concentrat pe utilizarea acestor tehnici pentru a se pregăti pentru ceea ce Biden numește „concurență extremă” cu China. Această abordare se concentrează pe eforturile de a multiplica puterea americană prin construirea unor relații mai strânse cu democrațiile de pe tot globul. Administrația Biden dorește ca SUA și aliații săi democratici să creeze un bastion împotriva constrângerii chineze și să contracareze companiile chineze de pe piețele din Eurasia, Indo-Pacific, Africa și alte regiuni (în special cele afectate de Inițiativa Belt and Road a Chinei) prin politici ofensive, cum ar fi parteneriatele de infrastructură și conectivitate.
China contestă rapid dominația americană prin utilizarea investițiilor și a infrastructurii. Astăzi, Beijingul folosește creditarea mai frecvent, mai asertiv și într-un mod mai divers decât oricând. Abordarea chineză a relațiilor internaționale se concentrează atât pe legăturile care leagă diferiți jucători, cât și pe resursele acestor jucători. Iar una dintre cheile pentru a gândi despre putere în teoriile „relaționale” ale afacerilor internaționale pe care savanții chinezi le-au dezvoltat este să se uite la structura și natura relațiilor dintre diferite țări. Chiar dacă comerțul și puterea economică a Chinei sunt în creștere, cel mai inovator instrument geo-economic al său este infrastructura – atât fizică, cât și instituțională. Se întinde din Ungaria până în Indonezia. Bugetul Beijingului pentru Banca Asiatică de Investiții în Infrastructură este de 100 de miliarde de dolari – atât cât a cheltuit Planul Marshall în Europa, în dolari ajustați la inflație. Cele mai multe dintre acestea finanțează drumuri, căi ferate, conducte și alte infrastructuri din Eurasia, netezind proiecția de putere a Chinei către vest. Surse oficiale chineze susțin că în următorul deceniu această investiție va adăuga 2,5 trilioane de dolari la comerțul Chinei, mai mult decât valoarea exporturilor țării în 2013, când era cel mai mare exportator mondial. În plus, deși Beijingul rămâne un jucător activ în cadrul instituțiilor internaționale precum Națiunile Unite, Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială, promovează și finanțează, de asemenea, structuri paralele precum Shanghai Cooperation Organization (SCO), conducte și alte infrastructuri din Eurasia, netezind proiecția de putere a Chinei către vest. Surse oficiale chineze susțin că această investiție va adăuga 2,5 trilioane de dolari la comerțul Chinei în următorul deceniu, mai mult decât valoarea exporturilor țării în 2013, când era cel mai mare exportator mondial. Scopul general al acestor eforturi este o mai mare autonomie, în primul rând față de SUA, și extinderea sferei de influență chineză în Asia și nu numai. Ambițiile Chinei se extind și în lumea virtuală, unde împinge o agendă de suveranitate cibernetică și provoacă modelul deschis de guvernanță a internetului, susținut de SUA, cu mai multe părți interesate, cu scopul de a permite guvernelor naționale să controleze fluxurile de date și internetul în jurisdicțiile lor. Și conducerea chineză își întărește controlul asupra furnizorilor de internet și tehnologie. China are puterea de a realiza acest lucru, având în vedere că găzduiește cea mai mare comunitate de internauți din lume: aproape 700 de milioane de cetățeni chinezi folosesc acum internetul în mod regulat, dintre care aproximativ 600 de milioane prin dispozitive mobile. Până în 2018, China era liderul mondial în naționalizarea datelor și tehnologiei, căutând să dezvolte standarde și capacități tehnologice diferite de cele globale.
Cercetătorii chinezi au identificat câteva domenii în care China ar putea avea în curând control asupra punctelor de sufocare ale tehnologiei avansate, cum ar fi computerele de înaltă performanță, comunicațiile cuantice, cipurile de bază și sistemele de operare și navigație prin satelit. China a exportat tehnologie de supraveghere în peste 60 de țări cu un istoric sumbru în domeniul drepturilor omului, inclusiv Iran, Myanmar, Venezuela și Zimbabwe. Și teama este că, în alte tehnologii critice, China va folosi sisteme precum Rețeaua sa de servicii bazată pe Blockchain pentru a încerca să recableze lumea și să creeze un internet paralel, supus standardelor chineze.
Mulți oameni au caracterizat UE drept o jucărie nefericită a acestor două mari puteri – rupte între alianța sa de securitate bazată pe valori cu Washington și visele sale economice de a face comerț cu China. Însă, în ultimele decenii, Uniunea a apărut ca un pol propriu pe multe dintre terenurile din acest atlas, folosind normele sale și procesul de aderare pentru a deveni o superputere de stabilire a regulilor. Deoarece UE are cea mai mare piață unică din lume, majoritatea companiilor multinaționale depind de accesul în regiune – ceea ce înseamnă respectarea standardelor Uniunii. UE a folosit această putere economică în diferite momente de-a lungul anilor – blocând fuziunea General Electric și Honeywell, forțând Microsoft să-și degrupeze browserul Explorer și provocând agro-business-ul american din Africa și alte piețe globale cu privire la utilizarea organismelor modificate genetic.
Acest export de reglementări s-a extins la sfera politică pe probleme precum schimbările climatice – și, cel mai dramatic, prin procesul de aderare la UE și politica de vecinătate. Aceste politici condiționează aderarea la UE și accesul pe piețele acesteia de adoptarea de către țări a regulilor și standardelor Uniunii. Pentru a adera la UE, țările candidate trebuie să integreze în legislația internă peste 80.000 de pagini de lege – care reglementează totul, de la drepturile homosexualilor și pedeapsa cu moartea până la nivelul de zgomot ale mașinilor de tuns iarba și siguranța alimentară. Mai mult, așa cum susține Anu Bradford în ”The Brussels Effect”, puterea de reglementare este mai puțin costisitoare, mai durabilă, mai ușor de implementat și mai dificil de subminat de concurenți în comparație cu instrumentele tradiționale de politică externă.
Gestionarea și prevenirea noilor războaie
Planificatorii militari din Beijing și Washington sunt ocupați să desfășoare jocuri de război pentru un conflict din Taiwan și asupra diferitelor stânci și atoli din Marea Chinei de Sud și Marea Chinei de Est. Un război între China și America care capătă o dimensiune nucleară este cel mai înfricoșător scenariu pe care și ni l-am putea imagina. Și aceasta nu este singura parte a lumii care ar putea vedea utilizarea armelor nucleare. Ministerele europene ale Apărării încearcă să înțeleagă schimbările din doctrina nucleară a Rusiei și tehnologiile care fac mai probabilă desfășurarea armelor nucleare tactice, în timp ce lumea a fost în diferite momente îngrijorată de escaladarea nucleară dintre India și Pakistan și ceea ce guverne din Coreea de Nord sau Iran ar putea face odată ce vor fi încurajați cu arme nucleare funcționale.
În ultimul deceniu, conflictele care au avut loc în Siria, Yemen, Sahel și estul Ucrainei au ucis mulți civili și au tentat alte state să ducă război prin împuternicire prin sprijinul acordat militarilor din fiecare dintre aceste teatre.
Dar acest atlas arată că, chiar și în absența unor scenarii catastrofale, va exista o cantitate uriașă de conflicte purtate pe toate terenurile discutate mai sus. Pe măsură ce geopolitica preia controlul, lanțurile globale de aprovizionare se vor destrăma și lumea s-ar putea plonja într-o recesiune. Războaiele tehnologice ar putea duce la balcanizarea cunoștințelor și ar putea vedea controlul sistemelor și componentelor critice devenind puncte de sufocare în geopolitică – la fel cum au fost Strâmtoarea Malacca și Strâmtoarea Ormuz în epocile anterioare. Pe măsură ce lumea se angajează într-o tranziție dramatică a carbonului, există riscul ca toate elementele acestui proces să fie armate. Și, pe măsură ce populația globală crește și oamenii sunt din ce în ce mai în mișcare, migrația va continua să fie esențială pentru sănătatea noastră economică, vitalitatea noastră culturală și politica noastră.
Dar competiția geopolitică cea mai dramatică s-ar putea să se desfășoare în domeniul cultural. Fabricile de știri false, interferența în alegeri și tehnologia falsă profundă au potențialul de a distruge încrederea în politică și de a exploata tensiunile din societățile noastre deja polarizate.
Războiul este aproape întotdeauna un argument asupra puterii relative – statele nu intră în război decât dacă cred că pot câștiga. Pentru a evita astfel de neînțelegeri, marile puteri au semnalat adesea în mod tacit că controlează o anumită sferă de influență, de obicei pentru a-și avertiza rivalii să stea departe. Războiul rezultă uneori din dispute privind dacă o țară se încadrează într-o anumită sferă de influență. Criza rachetelor cubaneze, de exemplu, a rezultat din efortul (în cele din urmă de succes) al sovieticilor de a atrage Cuba în sfera lor de influență.
În ciuda unor astfel de dispute periculoase, sferele de influență sovietice și occidentale au fost relativ ușor de definit într-o epocă în care controlul teritorial era determinantul principal al puterii. Pe hărțile puterii din acele vremuri s-au remarcat prezența bazelor militare și a consilierilor tehnici, precum și apartenența la alianțe militare. Astăzi, însă, marile puteri propun concepte foarte diferite ale sferelor lor de influență – unele bazate pe domeniile considerate cele mai importante pentru ele.
Fiecare mare putere contestă acum nu doar granița sferei sale de influență, ci și ceea ce o constituie. Așadar, America încearcă să construiască o sferă de influență bazată pe controlul tehnologiei informației, centralitatea economiei SUA și puterea militară, China – una bazată pe fluxuri comerciale și investiționale, precum și pe proiecte de infrastructură, Rusia – una bazată pe fluxuri de energie, legături de afaceri corupte și manipularea spațiului informațional și Iranul – bazat pe legături culturale și religioase cu populațiile șiite din Orientul Mijlociu.
Statele își construiesc deja apărări împotriva acestor eforturi. Ele caută să-și abordeze vulnerabilitățile, de exemplu, restricționând fluxurile de date și investiții, creându-și propriile companii de tehnologie sau chiar dezvoltând „splinternet-uri” care sacrifică conexiunile pentru un control mai mare asupra mediului informațional național. În esență, ei își întăresc pozițiile în punctele cheie de pe noua hartă a puterii.
Pe măsură ce fiecare stat își promovează propria versiune a unei sfere de influență, riscă să intervină în sferele altora, eventual fără a intenționa să facă acest lucru. Când două țări citesc hărți diferite ale puterii, deseori nu vor reuși să înțeleagă cum își înțelege cealaltă sfera de influență. În Ucraina, de exemplu, „imperiul inconștient” al UE – sub forma unui Acord de Asociere care amenința să refacă guvernarea ucraineană – s-a lovit de eforturile Rusiei de a muta Ucraina în sfera sa de influență. Rezultatul a fost un război despre cărei sfere i-a aparținut Ucraina și împărțirea efectivă a țării.
Ideea unui proiect european care să răspândească în mod benign valorile universale se ciocnește de felul în care alte puteri gândesc lumea. UE poate obiecta la ideea de sfere de influență, dar aceste puteri consideră că joacă acest joc într-un mod similar cu toți ceilalți.
Dacă europenii nu înțeleg cum percep alții acțiunile lor se vor poticni în noi conflicte cu alte mari puteri din Balcani, alte părți ale Europei de Est, Orientul Mijlociu și Asia. Pe măsură ce sfere de influență din ce în ce mai diverse continuă să se suprapună în întreaga lume, astfel de dispute vor deveni probabil mai comune și mai confuze.
Toate acestea implică faptul că punctul de plecare al încercării de a gestiona problemele globale și de a reduce conflictul este citirea de pe aceeași hartă.
Prin cartografierea terenurilor puterii în moduri noi, putem înțelege mai bine acțiunile și strategiile celuilalt – și acesta poate fi primul pas spre a descoperi cum să coexistăm mai pașnic. Dacă nu citesc din hărțile potrivite, liderii noștri s-ar putea găsi literalmente pierduți în noua noastră Eră a Nepăcii.
