AVANTAJUL ”CĂLĂREŢULUI”

În virtutea unei colaborări de 5 ani cu ziarul pe care Dvs., ilfovenii, îl citiţi, rog să-mi permiteţi, ca în rândurile următoare, să abordez un subiect delicat: există oameni providenţiali care să influenţeze mase mari de oameni şi, în definitiv, mersul istoriei? Pentru argumentare, ne întoarcem, în timp, apelând la istorie. În Antichitate, un Pericle, Alexandru Macedon, Hannibal sau Cezar şi-au pus, decisiv, amprenta asupra istoriei popoarelor pe care le-au condus. Mai târziu, de exemplu, Napoleon Bonaparte, a influenţat şi el, decisiv, istoria Europei la graniţa dintre secolele 18/19. În vremurile apropiate de noi nici despre Hitler, Mussolini sau Stalin nu se poate spune altceva. Dar lumea evoluează permanent şi, odată cu dezvoltarea ei, tot mai complexă, influenţa oamenilor providenţiali (negativi sau pozitivi) se reduce considerabil.  Al Doilea Război Mondial a scos în evidenţă doi mari oameni politici europeni: Charles de Gaulle în Franţa şi Winston Churchill în Anglia. Era în vreme de război şi deciziile rapide şi eficace erau imperios necesare. Care nu puteau fi luate “de popor”. Prin personalitatea şi contribuţia lor au influenţat, hotărâtor, deznodământul marii conflagraţii mondiale. Dar Churchill, în Anglia, în anul 1945 a pierdut alegerile, iar de Gaulle, în 1946 pe cele din Franţa. “Maurul îşi făcuse datoria”. Vremea „omului providenţial” trecuse. Omenirea se îndrepta spre pace, deci pe alte făgaşuri şi îi trebuiau alţi conducători.

Am dat câteva (doar câteva) exemple din istorie. Socialismul (de sorginte marxistă) a venit cu o teorie nouă: rolul decisiv al maselor în desfăşurarea istoriei. Deci, după părerea socialiştilor, rolul determinant, în curgerea istoriei, nu îl au elitele politice, religioase şi economice, ci masele. Aşa că, socialismul, s-a “calat” pe această nouă teorie. Dar surpriză: odată cu înaintarea “pe drumul construirii socialismului spre orizontul de aur al omenirii: comunismul” a apărut nomenclatura comunistă! Care, la rândul ei, conform perceptelor istorice, a creat alţi… oameni providenţiali. De aici până la “cultul personalităţii”, axat pe aceia care, la început, erau modeşti reprezentanţi ai clasei muncitoare ajunşi, vremelnic, în funcţii de conducere, nu a fost decât un pas. Şi astfel socialismul “s-a procopsit” cu “oameni providenţiali” care au început să decidă în numele clasei conducătoare, recte muncitoare. Efectele s-au văzut chiar în ţara noastră: dintr-o ţară capabilă să întreţină, se spunea pe atunci, 100 milioane de consumatori din produse agricole, s-a ajuns la o profundă criză… alimentară. S-au cartelat uleiul şi zahărul, au început încet, dar constant, să dispară carnea şi produsele din carne, au apărut restricţii severe de vânzare a produselor alimentare chiar către aceia care le produceau. Adică ţăranii. După ce fusese distrusă gospodăria tradiţional-ţărănească, cum să-şi asigure ţăranii tot ce le era necesar în propria gospodărie ca să nu mai apeleze la piaţa socialistă ? Sunt fapte, sunt întrebări, pe care ni le-am pus atunci şi nu este bine ca astăzi să le uităm.

Anii au trecut, ne apropiem de un sfert de secol de când ne-am despărţit de socialism, pătrundem adânc în neocapitalismul de sorginte românească şi am devenit… nostalgici. Confruntaţi cu durele realităţi capitaliste regretăm “vremea lui Ceauşescu”.  Eroare: nu era vremea temporarului conducător socialist ci vremea unui alt mod de organizare a vieţii omeneşti. Sau cum spun economiştii: un alt “mod de producţie”, adică socialist, care pleacă de la rădăcina “social”. Aşa că, în final, ce se regretă: un mod de organizare a societăţii care, pe termen scurt, a asigurat un nivel de trai acceptabil (oricum superior celor anterioare), dar care pe termen lung nu şi-a dovedit eficienţa şi viabilitatea sau pe aceia care s-au aflat, efemer, în funcţii de conducere? Este adevărat: noi, ilfovenii, spunem că tot ce se realizează sub conducerea unui primar sau preşedinte este “opera” lui pentru că are ”avantajul călăreţului”. Adică al aceluia care se afla, atunci, în/pe  “şaua conducerii”. Sunt întrebări pe care, nu suprinzător, le întâlnim în viaţa noastră de azi. Întrebări care, este bine, să ni le punem pentru a înţelege mersul cel nou al omenirii.

– VASILE BOLBOJA