Acasă Editorial “Averea de acasă”

“Averea de acasă”

DISTRIBUIȚI

Realitatea ne face să revenim asupra unui subiect care domină judeţul nostru (mai ales) dar şi altele: problema moştenirii caselor părinteşti “de la ţară”. Cutumele ţărăneşti sunt vechi de secole: casa părintească este moştenită de unul dintre urmaşi, de obicei bărbat, şi cu osebire cel mai mic. Logic, pentru că fetele se mărită şi părăsesc casa părintească mutându-se la bărbat. Logic şi de ce băiatul cel mai mic: pentru că cei mai mari trebuie să găsească un alt loc pentru a-şi întemeia familia. averea-de-acasaSituaţia din judeţul Ilfov este diferită de restul ţării. Mirajul Bucureştilor a fost permanent. Majoritatea ilfovenilor de ambele sexe lucrau în marele oraş din centrul judeţului. Au căutat să scape de noroiul de la ţară, de naveta obositoare cu drumuri lungi pe ploi, geruri, viscole sau arşiţă. Cei care se “măritau” în Bucureşti erau consideraţi norocoşi. Adică fete şi băieţi, ştiut fiind că în tradiţia populară băiatul care se mută în casa nevestei era considerat “măritat”. În Bucureşti şi-au întemeiat familii şi au beneficiat de confortul indiscutabil oferit de viaţa urbană. Au primit case de la stat sau le-au cumpărat. Nu au fost deranjaţi de cei lăsaţi acasă, la ţară. Cei rămaşi acasă au preluat totul: casa care trebuia reparată și întreţinută, în unele cazuri înlocuită si toate celelalte “angarale” materiale, importante fiind impozitele. Şi, foarte important, au preluat fiinţele umane: în primul rând, părinţii şi bunicii rămaşi în casa părintească. Unii (şi nu au fost puţini) au îngrijit şi pe fraţii sau surorile care, din diverse motive, nu au reuşit să-şi întemeieze o familie şi să migreze către alte zări. Şi aceste fiinţe au nevoie de multe. În primul rând de îngrijire şi căldură (mai ales sufletească). Apoi, mâncare, îmbrăcăminte, medicamente, înţelegere, dragoste. După ce aceştia au plecat “dincolo”, conform tradiţiilor religioase româneşti, tot cei “rămaşi acasă” se îngrijesc de înmormântări, parastase, pomeni, morminte îngrijite şi, din când în când pun câte  o lumânare și varsă câte o lacrimă la căpătâiul lor. Azi, observăm multe morminte părăsite și în special acelea care au urmași numai în Bucureşti. Cei plecaţi au pretins celor rămaşi, în virtutea moştenirii casei părinteşti, că au datoria, doar ei, să se ocupe de părinţi în viaţă şi după moarte.

Au venit evenimentele din 1989 şi situaţia s-a schimbat radical. Pacea şi buna înţelegere de dinainte s-au spulberat, cei plecaţi au descoperit că au lăsat acasă o “avere” în proprietatea celor rămaşi. Profitând de o finalizare defectuoasă a Legii 18/1991 aceştia pretind că sunt coproprietari pe casa părintească şi terenul aferent împreună cu cei rămaşi acasă. Concret: titlurile de proprietate s-au emis pe numele proprietarilor titulari la intrarea în CAP prin anii 1950 – 1960. Insistăm: vii sau decedaţi. Dacă pentru terenurile din extavilan lucrurile sunt clare, acestea fiind “conservate” în sistemul cooperatist (CAP-uri) sau de stat (IAS-uri) în cele ale terenurilor intravilane mutaţiile, în cei circa 40 ani trecuţi, sunt spectaculoase. Generaţii au trecut, alte generaţii s-au născut, casele şi proprietăţile intravilane au ţinut pasul cu ele. Or, titlurile de proprietate conţin, de-a-valma, şi terenurile intravilane aferente caselor. Nu s-a ţinut cont de rolurile din primării care obligă pe deţinătorii-proprietari “de acasă “să plătească impozitele de rigoare. Şi moştenitorii au fost lăsaţi să rezolve problema cum vor putea. Profitând de “actul scris”, titlul de proprietate, incredibil de mulţi dintre cei plecaţi au pretins ca “averea de acasă” să fie împărţită cu ei: terenul din curte, grădina ba chiar şi casele. Nimic despre munca celor rămaşi, la foarte mulţi de o viaţă, pe care au depus-o pentru a menţine vie casa părintească. Or, se stie, că o casă de la ţară construită din chirpici sau paiantă, fără fundaţie are o viaţă de până la 50 ani. Fără munca celor rămaşi casele, fără indoială, ar fi devenit mormane de pământ. Nimic despre averea de la oraş a celor plecaţi. Se aplică principiul “ce este al lor (al rămaşilor) este şi al meu, ce este al meu (al plecaţilor) rămâne doar al meu”.

Pe acest pricipiu, profund inechitabil, judeţul nostru este străbătut, de la un capăt la altul, de procese, duşmănii, ură, altercaţii. Există vreo posibilitate legală de a se rezolva echitabil această situaţie şi a se reajunge la armonia atât de necesară în cadrul familiilor ilfovene? – VASILE BOLBOJA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

17 + ten =