– Interviu cu dr. Petre Guran, secretar de Stat în cadrul Departamentului Politici pentru Relația cu Românii de Pretutindeni –
- Școlile din cele trei sate din regiunea Cernăuți nu se vor închide * Emoția a fost una româno-română * La Cernăuți este o elită românească de bună calitate. Sper ca această oportunitate patrimonială să devină un îndemn pentru ca Universitatea din Cernăuți să devină ea însăși un centru de excelență, cu componenta românească și europeană în prim-plan * Există o energie pozitivă la care avem datoria morală să contribuim * Lucrările la Centrul de Informare al României de la Solotvino încep în august
Timp Românesc: Recent ați încheiat o vizită în Ucraina, la Cernăuți, o vizită plină de întâlniri și discuții, atât cu reprezentanții autorităților locale, cât și cu comunitatea românească. Înțeleg că vizita a pornit de la discuțiile referitoare la o eventuală închidere a unor școli cu predare în limba română, lucru care nemulțumește comunitatea românească din regiunea Cernăuți. V-aș ruga să ne spuneți care este opinia Dvs., care este concluzia la care ați ajuns în urma acestor discuții și a vizitei pe care ați efectuat-o la Cernăuți?
Dr. Petre Guran: Am fost foarte bucuros că, după o zi foarte lungă, peste 12 ore de vizite începând cu Cernăuțiul și continuând cu satele din regiune, împreună cu guvernatorul regiunii Cernăuți, dl. Oleksandr Fisciuk, am ținut o conferință de presă în care am putut anunța că școlile din cele trei sate nu se vor închide. Din acest punct de vedere este foarte bine ceea ce s-a întâmplat și îi sunt recunoscător guvernatorului Fyşciuk că a avut această deschidere de a discuta în detaliu, în primul rând aceste aspecte, pentru faptul că m-a invitat să vizitez aceste sate, că a înțeles importanța contactului cu comunitățile locale, cu oamenii, și cred că mesajul comun cel mai important este că aceste reforme care se întreprind trebuie făcute în așa fel încât ele să fie permanent negociate cu comunitățile respective, explicate și puse în practică în sinergie cu aceste comunități.
Ceea ce mi-au explicat autoritățile ucrainene, și trebuie spus, e că emoția care s-a născut este provocată de un efort de reformă cerută de Uniunea Europeană, și anume de eficientizarea cheltuielilor statului. Deci nu face parte dintr-o încercare de deznaționalizare a comunităților românești de acolo sau cum se mai numește de ucrainizare, ci dintr-un efort de raționalizare a cheltuielilor statului. Ceea ce am remarcat în regiunea Cernăuți, ca și în Sudul Basarabei, în regiunea Odesa, este că România și comunitatea românească sunt din ce în ce mai bine considerate de autoritățile locale și centrale.
Aș spune că emoția a fost una româno-română, în măsura în care cei care au luat decizia inițială sunt un primar român (al comunei Mămăliga), cu studii la Suceava, care are o bună practică a vecinătății și a colaborării cu România, împreună cu Consiliul Local al unei comune majoritar românești. A trebuit să dezleg aceste noduri ale unei poate mici intrigi locale, dar care risca să creeze un precedent sau o imagine negativă în raportul dintre autoritățile ucrainene și comunitatea românească. Satele scad în populație, mai ales în populație tânără, astfel încât organizarea administrativ-teritorială existentă (o localitate – o primărie) nu mai este sustenabilă economic. Ucraina trece acum printr-o fază de coagulare benevolă. Asta înseamnă că mai multe localități se pot aduna împreună și forma o comună, renunțând la primăriile localităților intermediare. În cazul de față, comuna Mămăliga, noua comună rezultată din comasare, are în componență trei sate românești, un sat mixt și un sat ucrainean. Și de aici s-a născut și efortul de a reorganiza școlile din cele cinci sate, existând propunerea inițială ca efortul de comasare să fie tot în centrul comunal, la Mămăliga. Problema e că școala din satul Mămăliga e o școală mixtă, după cum și satul este mixt, adică o clasă de predare în limba română și o clasă de predare în limba ucraineană. Propunerea lor era ca elevii claselor a X-a și a XI-a din satele Nesvoia, Bălcăuți și Stănilești să își continue cursurile în limba română în școala Mămăliga. Din această reducere a cursului școlar în școlile din cele trei sate rezulta o școală de nivel gimnazial în satele respective. Prin urmare și o reducere de cheltuieli, de cadre didactice, unele urmând să-și completeze norma la școala din Mămăliga. În satele respective școala este o instituție socială, nu numai de învățământ. Profesorii sunt elita satului, școlile funcționează în regim de semi-internat cu cantină, deci foarte multă lume din sat este implicată în activitate. Sigur că dacă reduci activitatea reduci o sursă de finanțare a satului. Și satul percepe această reducere a școlii ca o pierdere de oportunități, începând de la profesori, până la părinții sau bunicii care lucreză la cantină. E o întreagă comunitate în jurul școlii. Atunci trebuie înțeles că asemenea reduceri de oportunitate trebuie întotdeauna compensate. Asta a fost încercarea mea de discuție, să îndemn comunitățile românești să fie ele pro-active și să găsească soluții. E adevărat, e greu să pretinzi întreținerea unei clase și a unei școli când ai clase cu patru elevi. E un efect al evoluției demografice: nu se mai nasc atâți copii, tinerii pleacă la oraș când nu pleacă mai departe. Trebuie să fii realist. Pot fi gândite soluții alternative. Le-am și spus să propună primarului o coagulare între cele trei sate. Să-și aleagă școala, spre exemplu cea din Nesvoia este într-un context foarte plăcut, cu o clădire mare, luminoasă, bine întreținută, care ar putea fi centrul de adunare a resurselor umane și de elevi ale celor trei școli. În același timp, aici intervine relația României cu aceste comunități. Ei se pot adresa Departamentului pentru susținerea unor activități specifice de învățmânt în limba română.
Vizita pe teren a fost bună pentru că a pus în alți termeni toată discuția. Am ieșit din atmosfera de contradicție și de revendicare, într-o perspectivă de dialog și de construcție de instituții, din partea societății civile. Am dat exemplul Departamentului nostru care alocă resurse publice către societatea civilă, sperând ca aceasta să preia o parte din răspunderea comunitară.
T.R.: Credeți că mesajul Dvs. și poziționarea ca o politică publică au fost înțelese?
P.G.: Întâlnirile din școli au fost foarte călduroase, foarte bune. Ulterior, întâlnirea cu liderii comunității, unde am repetat aceste gânduri, a părut a fi oarecum receptată. Părea că au înțeles această nouă linie de dezvoltare, în care comunitatea românească din Ucraina trebuie să fie un partener de modernizare și reconstrucție a statului ucrainean și că România este dispusă și pe acest segment să sprijine statul ucrainean.
T.R.: Are comunitatea românească instrumentele pentru a sprijini un asemenea demers? Este pregătită pentru o asemenea abordare?
P.G.: În Cernăuți, da. Este o elită românească, intelectuală, de bună calitate, este un oraș cu tradiție universitară. Nu poți să-ți dorești mai mult decât un loc elegant de studiu decât Universitatea din Cernăuți, fostul Palat Mitropolitan. Sper ca această oportunitate patrimonială să devină un îndemn pentru ca Universitatea din Cernăuți să devină ea însăși un centru de excelență, cu componenta românească și europeană în prim-plan. România este acolo prezentă în numele său, dar și în numele Uniunii Europene.
T.R.: Deplasarea la Cernăuți a vizat nu doar comunitatea din această regiune, ci și pe cea din Transcarpatia …
P.G.: În paralel cu vizita mea la Cernăuți a venit în vizită și primarul de la Solotvino (Slatina, regiunea Transcarpania – n.r.), dl. Iuri Uhali, unde deschidem o astfel de instituție de sprijin a școlii românești – Centrul de Informare al României. Acesta este și un loc în care se poate face transferul de know-how către comunitate, începând cu cursuri de limbă și civilizație românească și continuând cu pregătirea pentru integrarea în sistemul de învățământ românesc pentru cei care doresc, descrierea oportunităților de proiecte transfrontaliere și avantajul de a intra în parteneriat cu ONG-uri românești. Un punct care creează legături între comunitățile respective și România sau ONG-uri ori comunități locale din România. În plus, aduce și un instrument informatic important într-o zonă în care accesul la internet este mult mai slab decât în România, un loc unde vor avea la dispoziție computere și conexiune wi-fi, astfel încât să-și adune toată informația și o îndrumare pentru a avea acces la această informație foarte largă în materie de învățământ, dar și în materie de oportunități de colaborare. Le-am propus și celor din regiunea Cernăuți ceva asemănător, dar ei trebuie să ajungă să formeze o instituție purtătoare, un ONG. Dacă și-au strâns primăria la Mămăliga, nimic nu-i împiedică să aibă o asociere, un ONG sătesc între cele trei sate, cu care să deschidă colaborări.
T.R.: Când va fi funcțional Centrul de Informare de la Solotvino?
P.G.: Vom începe lucrările de amenajare la sfârșitul lunii august. Sunt termenele date de obligațiile noastre adminsitrative. Sperăm că între timp va fi pe loc și consulul României, care să supravegheze buna desfășurare a lucrărilor.
În cea de-a doua zi a prezenței mele Cernăuți am avut o un schimb amical, l-aș numi, între sărbătoarea lui Mihai Eminescu și cea a lui Ivan Mikolaiciuc. Toate autoritățile locale au fost prezente la statuia lui Eminescu, apoi, împreună cu carismaticul ministru al Culturii de la Kiev, am mers în satul lui Mikolaiciuk. Cred că am plecat de acolo fără niciun fel de umbră în ceea ce privește relațiile României cu Ucraina și în același timp cu un mesaj de încurajare pentru membrii comunității românești că prezența lor, o comunitate dinamică, inteligentă, este importantă pentru România.
Trebuie să înțelegem că Maidanul și schimbarea de regim din Ucraina sunt epocale. Sunt foarte importante. Înseamnă reconstrucția statului ucrainean. Există o energie pozitivă la care avem datoria morală să contribuim. În primul rând prin comunitățile istorice românești, dar și în sprijinul României. Avem o frontieră lungă cu Ucraina, importantă, o frontieră strategic în măsura în care se leagă de Bazinul Dunării și avem instrumentele specifice de intervenție, care sunt proiectele transfrontaliere, al căror rol este să lege societățile și să atenueze impactul psihologic al frontierei. Dacă frontiera devine permeabilă, devine un fenomen aproape neobservabil, atunci foarte multe din temerile, din emoțiile pe care le avem astăzi, încă, vor dispărea. De aceea, ca state avem obligația să deschidem mai multe puncte de frontieră și să implementăm aceste proiecte transfrontaliere comune. Unele sunt deja în implementare, altele urmează a fi anunțate în curând.
Pentru Timp Românesc a consemnat Antuanela Roșioru
.