Acasă Editorial De ce stricăm atunci când ajutăm prea mult?

De ce stricăm atunci când ajutăm prea mult?

DISTRIBUIȚI

Alexandru Pleșea, psiholog

În natura relației există ceea ce se numește capacitatea de a soluționa problemele, sau în limbajul nostru, ”iscusință nativă”. Mulți o învață, însă puțini o dețin în caracterul lor. Cei care o învață dezvoltă și exagerarea ei, în care ”pot rezolva toate probleme altora” și nu mai lasă pe nimeni apropiat să se descurce prin a căuta soluții. Aceștia devin un fel de ”erou” sau salvator pentru cei de lângă el. Această tipologie, diametral opusă cu naturalul de a ajuta, doar atunci când ajutorul este cerut, duce la o caracteristică nouă, aceea de a opri pe cei apropiați să se descurce prin ”iscusința lor nativă”.

Cu toate că, la prima vedere, această tipologie de ”om săritor” și ”iscusit la toate” este de apreciat, chiar invidiat pe alocuri, el nu face decât să oprească, prin funcția care se numește ”ignoranță” pe cei apropiați lui să găsească propriile lor soluții, adică de ”a-și pune grăsimea din cap, sau creierul, la treabă”.

Programul social, numit ”altruism”, educat din toate familiile care ne-au oferit suport emoțional de mici, s-a instalat cu repeziciunea unui fulger, prin însuși exemplul altora în fața noastră. Nu știm să spunem ”nu” unui apropiat, pentru că apare teama de a fi respins de acesta pe viitor. Această incapacitate de a ”a refuza” devine un bagaj greu de dus la drum lung. Un astfel de om devine sclavul propriilor lui convingeri și valori implementate în el, fără ca el să știe că îi sunt oferite ca program social, și având cu deplină și de neînțeles convingere, că asta e natura lui. Un astfel de om este greu de schimbat și de pus în poziții de conducere sau de a deveni un lider.

 

Ajutându-i prea mult pe alții, nu mai avem timp să ne ajutăm pe noi

 

Mai mult, această tipologie este ghidată de societate să ajute atât cât își întinde plapuma și în general, să-și vadă de treburile altora din jurul lui, și mai puțin de ale lui.

Câți oameni oare nu am văzut, care obosesc, se spetesc, se consumă pentru toți ceilalți din jurul lor, doar din cauza programului social repetat, fără să se ocupe cu adevărat, conștient și sârguincios de propria condiție. Oare un astfel de om nu bănuiește că ajutându-i constant pe alții, nu mai are timp pentru el însuși? Vindecarea unui astfel de comportament este dezvățarea programului social repetat, numit ”altruism” și incorporarea disponibilității în comportament pentru acolo unde ar fi nevoie de el. Din nefericire, din cercetările mele, ”altruismul” programat nu poate fi dezvățat, mai ales de cei trecuți de 45 de ani. Repetiția acestuia a fost de prea multe ori și sistemul nervos este dator pe viață repetiției. Un astfel de om, nici dacă ar ști că oprește pe altul să creeze ceva, sau nu lasă pe altul să găsească propria soluție, tot nu s-ar putea opri din altruism și ar face tot ce poate, pentru a nu-l lăsa pe cel din fața lui să creeze ceva. Înțelegerea la ”de ce ajut” poate fi o soluție. Poate cea mai bună. Ea va aduce un răspuns intern, de la care poate pleca fiecare în cum și când oferă ajutor cuiva.

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

five + 18 =