Ultimele două secole ale mileniului trecut au fost cele mai complexe din istoria omenirii. Încă de la dezvoltarea societăţii omeneşti s-au făcut mereu paşi înainte. Cu unele excepţii în perioada tulbure, dar lungă, a migraţiei popoarelor, când omenirea s-a aşezat pe cu totul alte postamente faţă de lumea antică. Dar, per ansamblu, paşii au fost, la început lenţi, apoi din ce în ce mai rapizi. Fecunda şi scormonitoarea minte omenească a descoperit noi şi noi invenţii pentru a îmbunătăţi viaţa. Şi acestea au fost din ce în ce mai multe, mai complexe.
Începem cu industrializarea lumii, care a dus la o impărţire clară, distinctă, a societăţii umane: industriaşi -proprietari şi proletari – forţă de muncă. Şi pentru prima dată în istorie a apărut o masă compactă, numeroasă: clasa muncitoare – drept consecinţă imediată a industrializării. Teoriile marxiste s-au bazat, în exclusivitate, pe această realitate a secolului XIX. Adică industria, graţie progresului tehnic, se va dezvolta, în continuare, în ritm accentuat, va creşte numeric clasa muncitoare, îi va creşte forţa şi va fi capabilă să inverseze situaţia existentă: să devină proprietari şi producători ai mijloacelor de producţie. Aşa a apărut lupta de clasă care avea ca obiectiv inlăturarea clasei proprietare prin forţă. Acestea erau realităţile secolului XIX. Dar acelaşi progres tehnic, care a dus la industrializare şi la crearea unui masiv proletariat, a continuat să evolueze prin mecanizare, automatizare, informatizare. Şi a dus la diminuarea numărului de muncitori compacţi, majoritatea acestora trecând în sistemul serviciilor. Şi astfel a dispărut “unitatea de monolit a clasei muncitoare”, iar cei din sfera serviciilor au început să îngroaşe clasa de mijloc. Care nu mai dorea o răsturnare prin luptă a sistemului existent, ci mai multe avantaje materiale oferite de cel existent. Fapt care s-a întâmplat în majoritatea ţărilor dezvoltate. Şi astfel preconizata luptă de clasă a lui Marx s-a tranformat într-o luptă paşnică pentru avantajele materiale. În multe ţări a şi dispărut ideea “luptei de clasă”. În SUA nici nu există un partid comunist demn de luat în seamă. Există doar două mari partide – unul democrat (de stânga) – şi unul republican (de dreapta) care alternează la putere. Şi lor, când sunt la putere, li se cer cât mai multe drepturi economice, sociale şi, mai ales, civile. Acelaşi fenomen se întâmplă şi în Anglia cu tandemul partidul laburist – partidul conservator.
Odată cu avantajele considerabile, fără precedent, oferite de progresul tehnic, mişcările comuniste consistente s-au stins şi în ţări dezvoltate cum ar fi Italia, Spania sau Franţa. Şi astfel “obiectul” marxismului a dispărut. În ţările occidentale fragmentarea întreprinderilor cu un număr masiv de muncitori în filiale şi subfiliale răspândite în toatălumea a avut o evidentă eficienţă economică, dar şi politic-socială. Omenirea nu se mai confruntă cu pericolul comunismului, al luptei de clasă. Pentru că, aşa cum spuneam, i-a dispărut “obiectul muncii”. Adică, motorul ei, o clasă muncitoare compactă, concentrată în mari întreprinderi. Desigur, la mijloc, este vorba şi de sfânta eficienţă economică, icoana capitalismului.
Fenomenul prezentat este vizibil “cu ochiul liber” şi în România. Întreprinderea “23 August” (18.000 salariaţi) a fost fărâmiţată în mici ateliere. “Granitul” a dispărut şi în locul ei a apărut un hypermarket. “Electro-Aparataj” nu mai există, dar există un mall. În ele sunt salariaţi din sfera serviciilor. Aşadar, unde este clasa muncitoare română? – VASILE BOLBOJA, Foto: România Străveche
