Sorin Roșca Stănescu
În timp ce Oculta transpiră de zor pentru a-l înlocui la șefia PNL pe Ludovic Orban cu Ilie Bolojan, omul de casă al lui Vasile Blaga, cred că este momentul să tragem o linie groasă și să vedem care este rezultatul faimoasei fuziuni dintre PNL și PDL. Și oricât mi-ar fi de greu, întrucât am fost un partizan al fuziunii, prefer să inițiez eu însumi acest demers. Și încep cu sfârșitul. Rezultatul fuziunii este un zero. Sau, mai degrabă, un minus zero.
Mă amăgesc? Eu cred și astăzi că fuziunea celor două partide ar fi putut fi benefică. Cu două condiții însă. Care nu au fost îndeplinite. 1). Întreaga operațiune ar fi trebuit să fie instantanee, indiferent cât de mari ar fi fost durerile prefacerii. 2). Întrucât PNL era pe val, în timp ce PDL se afla în picaj, fuziunea ar fi trebuit să fie făcută prin absorbție.
Dacă cele două condiții ar fi fost îndeplinite, mă încăpățânez să cred că Dreapta politică ar fi ieșit în câștig. Iar astăzi am fi avut cu adevărat un partid puternic de opoziție. Între timp însă, a apărut și un al treilea element, de astă dată chiar letal, pe care l-am semnalat la timp. El se numește Klaus Iohannis. Voi reveni asupra acestei teme, dar, în prealabil, voi prezenta câteva cifre, care demonstrează de ce, prin modul în care a fost făcută fuziunea, s-a ales praful din ultimul partid istoric.
În 2012, în urma alegerilor, PNL dispunea de 29% din numărul total al locurilor în Parlamentul României, de 850 de primari, dintr-un total de 3.180 și de 13 consilii județene, din cele 41 existente. PDL, tot în 2012, avea 14% din mandatele din Parlament, două consilii județene, și 498 de primari. Ce se întâmplă după fuziune, când, în principiu, ar fi trebuit ca PNL și PDL, împreună, să obțină măcar rezutatele din 2012? Să vedem unde s-a ajuns, în condițiile în care fuziunea s-a dovedit a fi toxică.
În 2016, PNL fuzionat obține doar 11% din locurile existente în Parlament, puțin mai mult de o treime din cât a avut fără fuziune și de patru ori mai puțin decât rezultatul cumulat al celor două partide din 2012. Câștigă doar 450 de primării, în comparație cu cele 850 cucerite în 2012, la care mai trebuie adăugată cele 498 de primării câștigate, separat, de PDL, tot în 2012. În fine, în materie de consilii județene, în 2016 noul PNL are doar două, în comparație cu 2012, când a avut 13 consiii județene, la care mai trebuie adăugate cele trei deținute de PDL.
După cum se poate observa din simpla lectură a datelor de mai sus, rezultatul este o adevărată catastrofă politică. Există, firește, mai multe explicații decât cele două pe care le-am oferit în deschiderea aceste analize. Dintre celelalte explicații posibile, cea mai relevantă este de departe faptul că, după ce a reușit performanța unică în istoria recentă de a instala un președinte, noul PNL s-a pus în trena acestuia, s-a lăsat folosit în fel și chip, și-a pierdut personalitatea și mobilitatea politică și a sfârșit prin a dezamăgi profund propriul electorat. Din această perspectivă, vina se împarte. Între Klaus Iohannis și PNL.
Neînțelegând prăpastia către care îndreaptă partidul, Klaus Iohannis a încercat și a reușit să instaleze la conducerea principalului partid de opoziție oameni marionetă, simple butoane, pe care a apăsat de câte ori a avut nevoie și a crezut că este util. Numai un politician rudimentar procedează astfel, distrugându-și practic mașina de vot.
Să încercăm să închidem ochii și să vizualizăm o galerie imaginară a personalităților, care în istoria recentă au condus acest partid. Iată: Radu Câmpeanu, Mircea Ionescu Quintus, Valeriu Stoica, Teodor Meleșcanu, Călin Popescu Tăriceanu, Crin Antonescu. Iar acum să tragem o linie. Și, sub această linie să vedem ce a urmat. Au urmat Klaus Iohannis, Vasile Blaga și Alina Gorghiu, Raluca Turcan și Ludovic Orban, care, conform surselor noastre, urmează să fie înlocuit cu Ilie Bolojan. Concluzia se impune de la sine. Pentru că oricât de democratic ar fi un partid politic, în mare măsură succesul sau eșecul acestuia i se datorează și celui care-l conduce.
În opoziție fiind și având alături un președinte promovat din rândurile sale, PNL ar fi trebuit să crească și să se dovedească oricând capabil să preia guvernarea, desigur bazându-se pe un electorat din ce în ce mai puternic, mai motivat, mai convins că, prin politici de Dreapta, românii o vor duce mult mai bine iar statul își va afirma pregnant obiective îndrăznețe, dar realiste, de interes național și va promova drepturile și libertățile fundamentale ale omului. S-a întâmplat însă ca efectul fuziunii să fie nociv. Iar pericolul major este ca PNL să nu mai fie capabil să se instaleze pe un traseu câștigător până la următoarele runde de alegeri. După cele mai realiste prognoze, PNL nu va putea reveni la guvernare în nici o combinație și cu atât mai puțin separat în 2020. Și nici nu va mai avea un președinte instalat la Cotroceni.
Mai mult chiar. Canibalizarea PNL de către fostul PDL riscă să se încheie printr-un seism de mari proporții. Ruperea acestui partid e din ce în ce mai previzibilă. Iar PDL, după ce prinde aripi și va fi spart gogoașa PNL, va deveni unul dintre cei mai duri adversari a ceea ce va mai rămâne întreg din mișcarea liberală.
