Revoluţia din 1989 le-a adus românilor nu doar libertate, ci şi o mulţime de personaje mediocre cocoţate în funcţii înalte. În primii ani, aceştia şi-au contemplat autosuficienţa de pe băncile Parlamentului, pentru ca în timpul guvernării Năstase (2000-2004) să se retragă către zonele de baştină, în fruntea consiliilor judeţene şi în postura de stăpâni absoluţi.
Unul dintre ei a fost Bebe Ivanovici, numit “baronul de Ilfov” şi transformat, după 1989, din simplu muncitor în uzină într-un complex personaj politic. Fie că ne place sau nu, Bebe Ivanovici este şi el o imagine a celor care ne-au condus în prima jumătate a acestui sfert de veac. A vremurilor în care demnitarii statului încingeau grătare în curtea Palatului Cotroceni şi se certau care dintre ei să lipească mai mulţi bani pe frunţile năduşite ale lăutarilor.
Gazetarii de la www.gandul.info și-au dat întâlnire cu Bebe Ivanovici undeva în cartierul Vitan. A apărut la volanul unui Duster, a lăsat geamul în jos şi s-a uitat la noi cu un oarecare dispreţ: ”Păi, aşa, nebărbieriţi?!“. El era ras proaspăt şi vinişoare roşii îi înfloreau pe obraji, pierzându-se în guşa de sub bărbie, povestesc ziariștii.
Am urcat în maşină şi ne-am lăsat conduşi la un restaurant rustic, ascuns după blocuri, unde Bebe a cerut cafele şi apă. Apoi s-a lăsat pe spate, împreunându-şi mâinile la piept: ”Eu am fost baron, mă! În 2001, când am făcut la Voluntari un centru pentru copiii orfani, l-am sunat pe Adrian Năstase şi i-am spus s-o aducă pe Emma Nicholson, să vadă şi ea. Năstase a venit şi el cu nişte lapte, nişte ouă de la Cornu, a fost frumos. Iar Emma Nicholson s-a uitat la mine şi i-a spus lui Adrian Năstase – mi-a tradus şi mie cineva – zice: «Nu eu baron, el baron». Deci, în 2001, erau în România doi baroni: Emma Nicholson şi Constantin Bebe Ivanovici”.
Cu mult înainte de a ajunge baron şi înalt demnitar al statului român, Bebe Ivanovici a fost sculer-matriţer la Electroaparataj. S-a calificat de tânăr, a urmat o şcoală profesională, apoi o şcoală de maiştri. A fost devotat muncii şi partidului, care l-a însărcinat să-şi controleze colegii care locuiau în căminele de nefamilişti şi să raporteze dacă ţin curat în camere.
Meseria de sculer-matriţer este de înaltă specializare, cere cunoştinţe chiar de matematică superioară. Nu mai vorbesc de faptul că este şi o artă. Noi sculptăm în oţelul cel mai dur.
Toate au fost bune şi frumoase între sculer-matriţerul Bebe Ivanovici şi statul român comunist. Până într-o zi (23 iunie 1984), când Ivanovici-tatăl, aflat cu soţia la cumpărături în Piaţa Unirii, este nevoit să meargă la WC. Merge. Când se întoarce nu-şi mai găseşte nevasta. Femeia n-a mai fost văzută niciodată, iar Bebe Ivanovici crede că tragica poveste ar fi avut legătură cu o explozie provocată în zonă de muncitorii care stabileau un nou curs al Dâmboviţei. Căutându-şi dreptatea, tânărul Ivanovici s-a apropiat, cu prilejul unui miting, de cuplul dictatorial, dar, în loc să-l ajute, Elena Ceauşescu i-a vorbit urât. Toate acestea i-au aprins în piept scânteia revoltei – ”Începând de atunci, m-am înrăit parcă” -, iar pe 22 decembrie 1989 a intrat în sediul Televiziunii şi a contribuit la victoria Revoluţiei Române.
Când îl întrebăm cum a contribuit, Bebe Ivanovici se enervează. Îi face semn unui şef de sală şi se răsteşte la noi: ”Eu am venit cu echipele de Electroaparataj, am intrat în Televiziune şi am curăţat. Dar voi n-aţi citit cărţi, nimic? Am şi eu nişte cărţi scoase”. Bebe îi dă cheile de la Duster şefului de sală şi îi porunceşte: ”Du-te la maşină şi caută printre rufele alea din portbagaj că e o carte acolo, «Cui i-e frică de adevăr?», a mea. Caută acolo că tu eşti atent”. Până se întoarce şeful de sală cu cartea, Ivanovici ne rezumă participarea sa la Revoluţie: ”Eu am fost şeful echipei de control pe scări. Ca să ştiţi şi voi”.
Cum a ajuns un muncitor care păzea scările Televiziunii să fie inclus în Consiliul Frontului Salvării Naţionale, organul care a preluat conducerea ţării, ar rămâne un mister dacă n-am şti că Bebe Ivanovici era rudă cu Silviu Brucan, omul care a condus din umbră ostilităţile acelor zile. Cert este că el, Bebe, a profitat din plin de schimbarea de sistem produsă în 1989, schimbând salopeta de sculer-matriţer cu costumul de mătase al înaltului demnitar de stat. A devenit om de bază în FSN-ul lui Ion Iliescu, iar la scrutinul din mai 1990 a fost ales deputat. A intrat în Parlament la 43 de ani, cu ”Şcoala Tehnică de Maiştri” trecută la ”Studii” şi cu un singur cuvânt în dreptul rubricii ”Activitate profesională”: ”muncitor”. Bebe Ivanovici consideră că era suficient: ”Eu am fost sculer-matriţer, mă, nu vreun pârlit. Am trei invenţii şi două inovaţii. Siguranţa automată, aia care o vedeţi voi la tabloul electric, e făcută de mine”.
Ivanovici a stat şase ani în Parlamentul României. ”Am fost ales şi a doua oară, pentru că mi-am văzut de treabă” – perioadă în care site-ul Camerei Deputaţilor i-a reţinut o singură intervenţie în plen, pe dezbaterea privind introducerea declaraţiilor de avere pentru demnitari. Era 3 septembrie 1996, mandatele erau pe final, iar Bebe Ivanovici se înscria la cuvânt şi susținea un discurs aproape apocaliptic: ”Domnule preşedinte şi stimaţi colegi! Am impresia că acum, la sfârşitul Parlamentului, ne jucăm cu propriile noastre vieţi. A da posibilitatea hoţilor sau prietenilor care te duşmănesc să ştie ce ai tu în casă este o aberaţie. Noi trebuie să putem sta liniştiţi în băncile Parlamentului, nu cu frică în sân, gândindu-ne că acasă cineva îi va da copilului în cap sau soţiei. De aceea, declaraţia de avere trebuie să fie confidenţială”.
Bebe avea toate motivele să-şi ţină averea la secret. În calitate de deputat, susţinuse apariţia Legii 42, care le acorda beneficii revoluţionarilor, iar apoi, preluând conducerea Comisiei Parlamentare pentru Sprijinirea Eroilor din Decembrie 1989, transformase această poveste într-o mare afacere. Presa scria de peste 40.000 de patalamale împărţite de fabrica de certificate a lui Bebe Ivanovici oricui era dispus să plătească în schimbul unui astfel de document. Inclusiv din tipărirea acestor hârtii s-au făcut bani grei, întrucât Ivanovici a omis organizarea unei licitaţii, fapt pentru care s-a ales cu un dosar penal şi cu porecla ”Bebe Certificat”. ”Şi ce dacă? La alţii poate să le spună şi «Rahat»”, zice omul din faţa noastră.
Ne uităm la el cum stă rezemat de spătarul scaunului, ascultând relaxat toate lucrurile acestea pe care le spunem despre trecutul său. Ne priveşte ca pe nişte copii care nu înţelegem nimic şi poate că are dreptate. Dosarul acela s-a dus, a luat un an cu suspendare şi a rămas liber. Indemnizaţiile de revoluţionar nu se mai acordă, dar el continuă să încaseze bani de la buget pentru că are certificat de rănit în Revoluţie. Şi-a rupt un deget atunci şi pentru asta statul îl răsplăteşte cu peste 2.000 de lei în fiecare lună. Bebe se aşază cu coatele pe masă şi ne explică uşor iritat: ”Iau, mă, bineînţeles că iau. De ce mă întrebaţi? Aţi fost cu mine în Revoluţie?”.
După 1990, controversata breaslă a revoluţionarilor a gravitat multă vreme în jurul acestor două personaje: Dan Iosif şi Bebe Ivanovici. De meserie electronist, Dan Iosif a fost şi el senator (1990 – 1992), apoi consilier al preşedintelui Ion Iliescu. Se spune că uneori îşi chema prietenii în grădina Palatului Cotroceni, unde consumau şpriţuri şi făceau grătare. Bebe Ivanovici se uită în urmă cu îngăduinţă: ”Faci şi la Cotroceni, de ce să nu faci? Ce, aia nu e tot instituţie? Dacă lucrezi acolo înseamnă că nu trebuie să mai mănânci?”.
Îi pare rău după Dan Iosif (dispărut în 2007), chiar dacă au mai avut şi neînţelegeri. Odată s-au luat din pricina unor lăutari şi a unui berbec aşezat pe proţap. Se întâmpla la Braşov, după o întrunire a revoluţionarilor, când, în loc să petreacă cu toţii la un loc, Iosif l-a minţit pe Ivanovici că e obosit şi merge să se culce. ”Când am ajuns la «Şura Dacilor», am văzut masa pregătită şi focul berbecului care se rumenea la proţap. Am ştiut că sunt ei! Atunci am cerut şi eu să-mi pună o masă într-un colţ şi i-am chemat la mine pe lăutari: «Mă, v-au dat ăia ceva?». Zice «Da, 500 de lei».« Ia de la mine 1.000, dar dacă le cântaţi ceva la ăia îmi daţi înapoi 3.000. Şi vă rup şi instrumentele!». Când a văzut Dan Iosif că lăutarii nu vor să cânte, a venit să mă cheme la masa lor. Şi i-am spus şi eu: «E ruşine, Dane. Puteai să mă chemi de la început»”.
Baron de Ilfov în perioada 2000 – 2004
La începutul anilor 2000, Bebe Ivanovici şi-a trăit perioada de glorie. Era preşedintele Consiliului Judeţean Ilfov şi om de bază printre baronii cu care PDSR-ul lui Adrian Năstase stăpânea autoritar peste judeţele ţării. ”Cu mâna pe Biblie vă spun: cea mai frumoasă guvernare a fost guvernarea Adrian Năstase. Aveai nevoie de ceva, te duceai la el: «Domnule prim-ministru, vreau să fac aia, aia. Şi el îţi dădea. Dar şi eu îmi făceam treaba pe partea ailaltă. Stăpâneam toţi primarii şi nimeni nu-mi ieşea din cuvânt. Au vrut odată funcţionarii să meargă la o grevă, şi le-am spus: «Dacă vă cheamă sindicatul mergeţi, dar de mâine nu mai veniţi la serviciu» Şi n-a plecat unul!”.
Imaginea de baron a lui Bebe Ivanovici se umfla de la o zi la alta, purtată de valul ştirilor tot mai numeroase pe care presa nu obosea să le relateze: Bebe Ivanovici sfinţind o biserică pentru copiii bolnavi de SIDA, Bebe Ivanovici învingându-l, la umbra unui nuc bătrân, pe campionul naţional la table, Bebe Ivanovici implicat în afaceri cu terenuri din preajma lacului Snagov sau prezidând un concurs de Miss organizat la Băile Govora. Şi, mai presus de toate, articole despre averea tot mai mare a baronului de Ilfov: case la munte şi la mare, vilă în localitatea 1 Decembrie, apartament în centrul Bucureştiului, terenuri la Snagov, limuzine cu şofer personal.
Presa relata că, pe 21 decembrie 2002, la o comemorare a Revoluţiei organizată la Palatul Copiilor, Bebe a apărut dintr-un Mercedes serie nouă, cu ecuson SPP în parbriz şi anti-radar la bord. Era îmbrăcat în costum de mătase, avea ceas de aur la mână şi ochelari de soare la ochi. Dintre toate acestea, Bebe Ivanovici se hotărăşte să ne lămurească povestea cu Mercedesul serie nouă: ”Uite care e treaba, că e bine să ştie lumea. Eu îmi cumpărasem un ARO 244 de la Câmpulung Muscel. Şi mă întâlnesc cu Florea de la Bragadiru (n.r. – Gheorghe Florea, om de afaceri), care zice: «Domnu’ preşedinte, trebuie să duc ceva până la Chişinău, nu facem un schimb? Am Mercedes, am Audi». Şi am făcut schimb. Mi-a dat Mercedes pe ARO, cred că ARO nou-nouţ valora mai mult”. Văzând că nu ne mai putem abţine şi izbucnim în râs, Bebe s-a înfuriat: ”Ce căcat?! Mercedesu’ ăla mi-a adus numai necazuri. I l-am vândut lu’ unu şi nici n-am mai luat banii pe el. Când ne-am întâlnit a zis că s-a prescris. Bine, să fii sănătos“.
În 2004, presat de reproşurile Occidentului şi de apropierea alegerilor prezidenţiale, Adrian Năstase a încercat să mai spele imaginea de partid corupt a PDSR-ului pe care îl conducea. ”Năstase a sunat ca să nu mai apar la televiziune. Mi-au spus ziariştii, zice «nu te mai putem chema, nea Bebe, că eşti interzis la noi». Am lăsat de la mine, dar ce ne-au făcut la Toulouse, n-am mai putut să înghit. Am avut o ieşire acolo, în Franţa, toţi preşedinţii de consiliu judeţean şi, după ce ne-am adunat, apare şi Năstase cu Miki Şpagă. Iar ăsta îi zice: «Ia uitaţi, domnu’ preşedinte, cum vă aşteaptă baronii!». M-a deranjat cuvântul ăsta, adică voi, din partidul nostru, ne tot jigniţi mereu cu treaba asta. Am zis: «E plină ţara de baroni, dar Miki Şpagă e numai unul. Eu când ajung la Bucureşti mă retrag din partid». Şi aşa am făcut”.
Bebe Ivanovici are acum 68 de ani şi, din baronul de odinioară, n-a mai rămas decât un bătrân supraponderal, care îşi plimbă câinele în fiecare dimineaţă şi care se întâlneşte cu prietenii la o partidă de table. Într-un final, recunoaşte că nu doar mândria l-a făcut să se retragă din politică. A fost mai degrabă frica şi un moment de luciditate în care a înţeles că vremurile se schimbă: ”Mi-a fost greu. Dar acum, când văd ce se întâmplă, cum îi arestează pe toţi…, iar eu stau cu voi aici şi dacă vreau pot să beau şi un şpriţ. Deci e mai bine. Dacă nu făceam un pas în spate, sută la mie mă costa libertatea”.
Şi când rosteşte cuvântul ”libertate“, Bebe Ivanovici te face să înţelegi că nu gratiile sunt cele care îl înspăimântă, ci gândul de a nu mai putea sta la o masă şi de a bea un şpriţ cu sifon. Şi nu este singur în trăirile lui, pentru că aşa arată lumea celor care ne-au condus într-o vreme, baronii noştri, cei care puneau ţara la cale aşezaţi în jurul unor mese bogate şi înconjuraţi de fumul gros al grătarelor.
Bebe nu înţelege unde vrem să batem şi ne explică aproape cu blândeţe: ”Da’, ce, ăştia de acum nu fac grătare? Fac şi ăştia, cum am făcut şi noi. Ne întâlneam toţi preşedinţii de consilii judeţene, luam nişte mititei, nişte fripturi de pui mai uşoare şi puneam pe grătar. Mischie cânta la vioară… Era bine… Ne întâlneam să vorbim mai mult de cultură, că nu poţi să mănânci şi să bei încontinuu. Mai vizitam câte o mănăstire, ne mai cânta un ansamblu folcloric. Era frumos…”.
Spunând aceste cuvinte, Bebe se lasă copleşit de o adâncă nostalgie, oftează şi rămâne cu privirea aţintită în gol. O chelneriţă blondă priveşte mirată din celălalt capăt al terasei, neştiind ce să înţeleagă din această imagine: doi tineri nebărbieriţi uitându-se lung la un fost baron care a căzut pe gânduri.
Bebe e măcinat, între altele, şi de o veste pe care a primit-o cu câteva zile în urmă: pe locul uzinei Electroaparataj, unde a lucrat el, s-a deschis cel mai mare mall din România. Bombăne în timp ce se ridică de la masă: ”Marea greşeală a fost când s-au înfiinţat partidele după Revoluţie. Trebuia să rămână unul, să fie ca înainte”. Ne strânge mâinile şi fruntea i se mai descreţeşte, strigându-ne din poarta restaurantului: ”Când ne-om mai vedea, voi să aduceţi şpriţul şi eu vă învăţ cum se face un grătar. Că nici de atâta lucru nu sunteţi în stare”. – material preluat după www.gandul.info, foto – Tricolorul
