Motto: Limba noastră-i vechi izvoare / Povestiri din alte vremuri / Și citindu-le-înșirate /Te-nfiori adânc și tremuri. – Alecu Mateevici – Limba noastră
Limba română s-a format greu, mult mai greu decât limbile occidentale. Este un fenomen normal având în vedere zbuciumul istoric/teritorial al seminției române. În acest context era greu, chiar imposibil, ca limba română să se nască fără opinteli, fără zbuciumuri istorice. Dominația romană se încheiase, real, în anul 271, pe timpul împăratului Aurelian, care a hotărât retragerea dominației romane din Dacia, din ce în ce mai greu de controlat teritorial și militar.
Apoi, valuri peste valuri de popoare migratoare, care au dominat secolele 3 – 10 ale Europei, s-au perindat, inevitabil, și pe teritoriul ”fostei Dacii romane”. Alți ”cuceritori”, de data aceasta bine stabilizați teritorial: unguri, turci, tătari, polonezi, austrieci, ruși au năvălit peste ospitalierul spațiu carpatin. Era greu ca limba băștinașă să capete o formă clară în condițiile în care fondul latin moștenit a implementat (normal și necesar) elemente vechi dacice impregnate cu elemente ale celui mai important val migrator, cel slav, care apoi a dominat toate împrejurimile. Cu excepția celor de nord-vest ale României, dominate de limba ungro-finică cu rădăcinile în steple mongoleze, care… ne-au ocolit.
Ce se întâmpla în acel timp în Europa de Vest la care noi ne-am raportat tot timpul în decursul istoriei? În Franța, limba era deja bine definită, stabilizată. Ca argument prezentăm drept exemplu pe celebrul poet Francoise Villon (1431 -1463) la ale cărui poezii grupate în volumul ”Unde sunt zăpezile de altădată” i s-au adăugat marii poeți din timpuri mai appropriate: Mistral, La Fontaine, Baudelaire, Malarme, Valery, chiar românul Tristan Tzara etc.
Anglia lui Willian Shakespeare (1564 – 1616), de mulți considerat cel mai mare scriitor din istoria literaturii universale, avea, încă de pe timpul lui, o limbă atât de clară încât ne întrebăm și astăzi ce au mai adăugat făuritorii de limbă engleză – urmașii ”marelui Will”?
În acea perioadă, limba română își căuta, printre meandrele istoriei, cu greu drumul prin scrierile bisericești cu grafie chirilică. Determinantă a fost contribuția exemplară a marilor cronicari români Grigore Ureche, Miron Costin și Ion Neculce, care au fost urmați de acea culme a spiritualității românești de la începutul secolului 18 – Dimitrie Cantemir.
Dar drumul creării limbii românești pe trunchiul celei latine a continuat cu remarcabile rezultate, pe care le-au adus renumita Școală Ardeleană compusă, în principal, din Samuel Micu, Petru Maior, Gheorghe Sincai, Nicolai Budai-Delanu, urmată de alți mari intelectuali de obârșie românească la granița dintre secolele 18 – 19, precum complexa familie Văcărescu, Gheorghe Asachi, Anton Pann, Gheorghe Barițiu, Nicolae Filimon, Costache Negruzi și atâția alții…
Influiența limbii franceze, la mijlocul secolului 19, când majoritatea intelectualilor români ”se școleau în orașul-lumină, Paris” a fost considerabilă (a se vedea piesele de teatru ale lui Vasile Alecsandri). Apoi, după anii 1880, prin acordul comercial cu imperiul Austro-Ungar, limba germană a fost implementată print-un consistent vocabular de termeni tehnici.
Dar, înspre mijlocul secolului 20 a urmat ultimul război mondial în urma căruia am fost plasați în sfera rusească. Și, inevitabil, limba română a început să se ”îmbogățească” cu termeni rusești în toate domeniile: tehnic, politic, economic, literar și mai ales școlar. Și, astfel, limbile occidentale au fost înlocuite cu limba rusă.
După 1989, limba rusă a fost înlocuită complet cu limbi… occidentale. Francofonia a fost și este în cădere liberă pe fondul supremației americane (economică și politică) și dominantă a devenit limba engleză. Prin urmare, la noi toți și toate se supun limbii universale, adică engleza. Care va însemna implementarea trâmbițatei ordini mondiale. – VASILE BOLBOJA
