Mai are Opoziția vreo șansă?

Cum poate fi învins PSD la alegerile din 2019 şi 2020

Remus Cernea

Să privim spre următorul scenariu posibil: La alegerile europarlamentare din primăvara lui 2019, pe fondul unei prezenţe slabe la vot, PSD obţine peste 40% din voturi clasându-se pe primul loc cu cei mai mulţi europarlamentari.

Șase luni mai târziu, la alegerile prezidenţale candidata/candidatul PSD intră în turul al doilea avându-l drept contracandidat pe Klaus Iohannis. Partidul aflat la guvernare, pentru a-şi maximiza şansele după modelul lui Traian Băsescu de la alegerile prezidenţiale din 2009, suprapune un referendum (poate chiar cel iniţiat de către Coaliţia pentru Familie, spre exemplu, care astfel va putea conta pe certitudinea depăşirii pragului necesar de minim 30% prezenţă) peste ziua celui de-al doilea tur de scrutin. Este, astfel, mai bine mobilizat electoratul sensibil la ideea că ‘votează pentru Dumnezeu’, fiind fructificat pe deplin potenţialul electoral al preoţilor şi pastorilor care pentru prima dată au de susţinut în comunităţile lor o cauză politică (schimbarea Constituţiei) fundamentată eminamente religios. Candidatul Iohannis este pus în dificultate ţinând cont de declaraţiile lui critice la adresa acestui referendum, iar candidatul PSD câştigă, în cele din urmă, alegerile în faţa actualului preşedinte.

După alte 6 luni, la alegerile locale, organizate într-un singur tur, pe fondul divizării partidelor de opoziţie şi incapacităţii acestora de a negocia câte un candidat comun pentru postul de primar, PSD câştigă peste 75% dintre localităţi la nivel de primar şi îşi asigură majoritatea consilierilor locali şi a preşedinţilor de consilii judeţene.

După cele 3 succese electorale majore, cel de-al patrulea, alte 6 luni mai târziu, în decembrie 2020 devine previzibil şi uşor de realizat pe acelaşi fond de fragmentare şi dezbinare a formaţiunilor de opoziţie. Astfel, la finalul celor 4 rânduri de alegeri desfăşurate pe parcursul a doar 18 luni (iunie 2019 – decembrie 2020), PSD îşi asigură controlul politic la nivel de preşedinţie, parlament, autorităţi locale şi furnizează în continuare cel mai mare număr de europarlamentari.

Ȋn eventualitatea împlinirii unui astfel de scenariu, perspectivele României de dezvoltare şi democratizare devin cu totul sumbre începând cu 2021, iar alunecarea spre un regim iliberal şi corupt clară şi durabilă. Energiile sutelor de mii de oameni care au ieşit în stradă în ultimii ani pentru justiţie, stat de drept şi democraţie şi ale altor milioane de cetăţeni care au rezonat cu aceste cauze vor fi irosite iar hemoragia de cetăţeni români care pleacă să trăiască în străinătate va continua pe fondul pierderii speranţei că ţara îşi va menţine un parcurs democratic şi prosper european.

Riscul ca lucrurile să se desfăşoare cam în acest sens sunt mari. Desigur, el depinde de nenumărate variabile şi elemente ce ţin de marja imprevizibil din politica şi societatea românească. Dincolo de acestea, ar exista totuşi un lucru important care poate da şanse veritabile de a întoarce acest posibil scenariu în opusul său ducând la înfrângerea PSD-ului cel puţin la alegerile prezidenţiale, locale şi parlamentare.

Ceea ce ar trebui făcut este un lucru simplu la prima vedere: realizarea unei alianţe largi care să atragă voturile necesare pentru ca preşedintele Iohannis să obţină un al doilea mandat, pentru ca la alegerile locale să nu fie lăsată majoritatea localităţilor în mâinile aceleiaşi administraţii pesediste şi pentru a avea un alt tip de guvernare, după 2020, bazată pe o majoritate parlamentară suficient de solidă. Dincolo de unele critici care i se pot aduce, preşedintele Iohannis este cea mai puternică redută politică anticorupţie şi s-a dovedit a fi singurul pilon politic de stabilitate şi garant al valorilor democratice în ţara noastră. De asemenea, au fost momente când prestaţia sa internă ori la nivel internaţional l-au profilat drept un veritabil om de stat.

Realist vorbind, închegarea unei astfel de alianţe se poate lovi de bariere ce ţin de orgolii, de lipsă de viziune, de iluzia că mai poate veni o guvernare de politicieni ‘puri şi perfecţi’. Chiar şi realizată, alianţa va cere înţelepciune şi pragmatism pentru a rezista pe perioada aproximativ a unui an şi jumătate astfel încât să meargă spre succes la prezidenţiale, locale şi parlamentare (la europarlamentare, care sunt primele dintre cele 4 alegeri, se va candida probabil pe familii politice, fiind mai greu să se înfăptuiască o astfel de alianţă). Ulterior, scenariul de succes al câştigării alegerilor va trebui urmat de o coeziune suficient de puternică pentru a se putea realiza o guvernare coerentă şi stabilă. Dar discuţia despre guvernarea din perioada 2021-2024 este marginală pentru scopurile acestui articol. Esenţial este ca densitatea mare de alegeri din perioada 2019 – 2020 să nu lase ţara pe mâna unui PSD care pare complet rupt de valori şi principii democratice, de abordări economice coerente şi de politici publice care să dea o şansă dezvoltării şi democratizării României.

Istoria ultimilor 28 de ani ne arată faptul că PSD a fost învins greu, numai de către alianţe şi pe fondul unei prezenţe destul de ridicate la urne! Spre exemplu, în 1996, Convenţia Democratică care grupa ţărănişti, liberali, ecologişti, şi alte formaţiuni mai mici a obţinut la alegerile parlamentare doar 30,7% din voturi, depăşind cu doar 2 procente PSD-ul (PDSR la acea vreme) în condiţiile unei prezenţe la vot de 76,01%. Convenţia a reuşit să guverneze aliindu-se după alegeri cu alianţa Uniunea Social Democrată care obţinuse 13,16% din voturi şi care reunea Partidul Democrat (fostul FSN al lui Petre Roman şi Traian Băsescu rupt în 1991 din vechiul Front al Salvării Naţionale) şi Partidul Social-Democrat Român condus pe atunci de Sergiu Cunescu. Pentru ca guvernarea să aibă peste 50% dintre parlamentari s-a alăturat şi UDMR care obţinuse 6,82% din voturi. Chiar dacă acea guvernare a fost haotică şi plină de sincope, alternanţa la putere realizată atunci după aproape 7 ani de guvernare iliesciană a făcut credibil parcursul pro-european şi pro-NATO al ţării. Fără coalizarea opoziţiei, PSD ar fi putut continua guvernarea din 1992 – 1996 alături de naţionaliştii şi extremiştii din PRM, UNPR şi PSM (aşa-numitul ‘patrulater roşu’) ceea ce ar fi întârziat apropierea noastră politică de spaţiul euro-atlantic.

La fel, în 2004, tot o alianţă (PNL-PD) a contrabalansat PSD-ul. La o prezenţă de 58,5% Alianţa D.A. a obţinut doar 31,71% în timp ce PSD + PUR a avut 37,16%. Deşi alianţa lui nu a câştigat alegerile parlamentare, preşedintele proaspăt ales atunci, Traian Băsescu, a smuls aliatul partidului lui Adrian Năstase, şi anume PUR-ul lui Dan Voiculescu, realizând ‘alianţa imorală’ care a format noul guvern la sfârşitul lui decembrie 2004, avându-l ca premier pe Călin Popescu Tăriceanu.

Tot o alianţă a fost soluţia câştigătoare şi atunci când, în 2012, guvernarea Băsescu / PDL îşi atrăsese pe bună dreptate ostilitatea unor largi categorii de cetăţeni şi generase proteste în numeroase localităţi în frigul lunilor ianuarie şi februarie din acel an. La o prezenţă de 41,76%, USL-ul de atunci care grupa PSD, PNL, PC şi UNPR şi care acorda doua mandate verzilor, o premieră pentru România care pentru prima dată a avut în legislativ reprezentanţi ai Verzior Europeni, a obţinut 60,03% din voturi la Senat şi 58,63% la Camera Deputaţilor. Alianţa partidelor pro-Băsescu s-a prabăşit la sub 17%.

Concluzionând: soluţia cea mai bună este coalizarea PNL cu USR şi cu alte formaţiuni mai mici care să includă formaţiuni precum Platforma 100 a lui Dacian Cioloş, Partidul Verde, DEMOS, M10, eventual un partid al iubitorilor de animale, toate acestea împreună având perspectiva unui rezultat câştigător la alegerile prezidenţiale din 2019, susţinând împreună un singur candidat şi anume pe Klaus Iohannis. Alianţa ar fi necesară şi la alegerile locale unde toate aceste partide împreună ar putea învinge candidaţii PSD la primărie. O eventuală fragmentare a votului opoziţiei va duce la succese pe linie ale PSD-ului la primării în condiţiile votului într-un singur tur aşa cum prevede legea electorală actuală.

Ideal ar fi ca o astfel de alianţă să se menţină şi la alegerile parlamentare de la finalul anului 2020 din mai multe raţiuni:

1. Alegătorii anti-PSD deja se vor fi obişnuit să voteze cu o alianţă anume la alegerile prezidenţiale din 2019 şi la alegerile locale din primăvara lui 2020. Inerţia va maximiza voturile la alegerile parlamentare în decembrie 2020.
2. Se va proba maturitatea politică a liderilor acestor partide care vor dovedi că pot pune interesul naţional şi democratic de a învinge PSD-ul mai presus de eventuale orgolii ori interese care ar avea doar o cuprindere mai mică.
3. Valul de succes obţinut, sper, de alianţă la prezidenţiale şi locale poate însufleţi electoratul să dea încă o lovitură electorală PSD-ului, consfinţind o nouă majoritate.

O variantă a politicilor de alianţe ale partideor de opoziţie ar fi ca alianţa mare să funcţioneze la prezidenţiale şi locale unde scopul de înfrângere a PSD-ului poate fi atins doar astfel, ca urmare a sistemelor electorale specifice celor două scrutine, iar la parlamentare, PNL-ul să candideze alături de câteva formaţiuni mai mici, iar separat USR-ul să facă acelaşi lucru. O astfel de variantă ar face să se piardă însă cele 3 avantaje ale unei largi coaliţii menţionate mai sus.

Dacă PNL şi USR ar face eroarea de a nu fi deschise unei alianţe cu formaţiuni mai mici şi le-ar lăsa pe acestea să candideze singure la următoarele alegeri ar mai apărea o problemă care le-ar submina eforturile electorale. Voturile partidelor mai mici care vor obţine sub 5% se vor redistribui şi o mare parte dintre ele vor ajunge tot la PSD, ceea ce ar fi dezavantaja şi PNL şi USR. Ar trebui să existe suficientă înţelepciune pentru a coopta şi formaţiuni care singure ar avea nişe poate de 0,5 – 1 – 2 %. Dar 3-4 astfel de formaţiuni ar aduce împreună un plus de 20-30 mandate parlamentare alianţei anti-PSD, poate vitale în realizarea majorităţii necesare guvernării.

Evident că alianţa anti-PSD nu ar trebui să fie una doctrinară (cum nici Convenţia Democratică, Alianţa D.A., ori USL-ul nu au fost), ci ar trebui construită în jurul numitorului comun democratic: aderenţa la principiile statului de drept, la valorile pluraliste democratice şi la menţinerea României în spaţiul politic euro-atlantic. Vor exista, desigur, diferenţe majore de viziune şi abordare între membrii unei astfel de alinţe pe numeroase teme. Dar discuţiile asupra acestor diferenţe ar trebui suspendate până la înfrângerea electorală a PSD-ului. Ele vor putea fi reluate şi vor putea face obiectul dezbaterilor şi al negocierilor în parlamentul următor.

Ameninţarea este prea mare pentru toţi prietenii democraţiei pentru a lăsa ca diferenţele doctrinare dintre centrişti, liberali, conservatori, progresişti, verzi ori social democraţi autentici să ne dezbine în faţa giganticului inamic al democraţiei reprezentat de actuala guvernare PSD. Raţional este ca acele forţe care se opun derapajelor anti-justiţie, anti-democratie, anti-mediu de afaceri, anti-occidentale, anti-ong-uri etc. să găsească numitorul comun care să reprezinte o platformă de asociere electorală. Ȋn contextele istorice menţionate mai sus, politicienii au găsit înţelepciunea şi pragmatismul necesare pentru a se coaliza în vederea atingerii unui scop mai înalt. Iar cine a vizionat excelentul serial Game of Thrones a găsit acolo aceeaşi idee privind necesitatea unificării unor forţe care se aflau de mult timp în conflict pentru a face faţă împreună unei ameninţări mult mai mari!

Ȋn contextul internaţional de fragilizare pronunţată a unor democraţii ce în trecut erau repere de prim ordin, unificarea forţelor de opoziţie devine necesară pentru a nu lăsa să se stingă resursele de speranţă că, totuşi, şi în România vor rămâne perspective pentru o viaţă trăită în nişte cadre de democraţie, civilizaţie şi prosperitate acceptabile. Sper să găsim în noi, dincolo de diferenţe, imperfecţiuni, limite ori diverse neînţelegeri asupra unor chestiuni punctuale, forţa de pune în slujba unui obiectiv mai înalt şi cu adevărat ambiţios ceea ce este mai valoros în conştiinţa fiecăruia.