La 1 februarie 1852 se năștea, la Haimanale, în Prahova, marele Ion Luca Caragiale (astăzi localitatea îi poartă numele și se află în județul Dâmbovița) dramaturg, nuvelist, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic, ziarist și mai ales pamfletar. A fost ales membru post-mortem al Academiei Române.
Scrierile lui Ion Luca Caragiale, adevărate capodopere ale literaturii române, își mențin actualitatea, putând fi jucate pe orice scenă din țară. Dar, în afară de “O scrisoare pierdută”, “O noapte furtunoasă” sau “D-ale carnavalului”, vă reamintim, stimați cititori, un articol politic.
Liberalii și conservatorii
Sunt în România două partide, care se exclud unul pe altul: liberalii şi conservatorii, roşii şi albii, radicalii şi reacţionarii. Deşi nimeni nu tăgădueşte că aceste două partide în adevăr se exclud, părerile în privinţa lor se deosebesc. D. C. A. Rosetti, cel mai competent om în materie de lupte politice, e de părere că partidul conservator, alb sau reacţionar, este o Plevnă internă pe care liberalii trebue să o combată la moarte şi viaţă. Diletanţii politici, din contră, sunt de părere că aceste două partide, deşi în adevăr se exclud, vor acelaşi lucru, adică să ajungă şi să rămâie la putere.
Noi credem că d. C. A. Rosetti, cu toate că este un foarte excelent bărbat politic, merge prea departe în judecata sa asupra partidului conservator; cu toate acestea – nu împărtăşim vederile diletanţilor politici.
De când fericirile liberalismului s’au revărsat asupra ţării noastre, liberalii şi conservatorii mereu se luptă, şi, cu deosebire în cursul celor din urmă doi ani, ne-au dat destule dovezi că o sinceră şi neîmpăcată ură îi desparte. O mulţime de oameni au fost daţi în judecată; altă mulţime a fost perchiziţionată; s’a ticluit catastiful de păcate: în sfârşit, pentru ca toate aceste să se poată face, trebue să fie la mijloc o ură sinceră, iar pentru ca să se poată urî, oamenii trebue să aibă motive bine întemeiate.
Trebuie deci să fie ceva, ce deosebeşte pe liberali de conservatori.
Era odată o vreme, când nu erau în ţară nici liberali, nici conservatori: erau numai boieri, ciocoi, târgoveţi şi ţărani. D’odată însă se întorc de prin străinătate o mulţime de tineri, care ştiau multă carte, aveau multe aspiraţiuni frumoase, dar nu cunoşteau ţara. Ei cer să se facă schimbări în aşezămintele ţării şi aveau tot dreptul să facă această cerere, deoarece, în adevăr, era trebuinţă de anumite schimbări. Din nenorocire însă aceşti tineri nu cunoşteau îndestul starea şi adevăratele trebuinţe ale ţării; astfel cereau nişte schimbări, pe care bătrânii, ca nişte oameni, cari cunoşteau ţara, nu le puteau primi ca bune şi folositoare.
Astfel se produce cea d’întâi luptă politică; tinerii cer schimbări, iar bătrânii le răspund: Voim şi noi să facem anumite schimbări, nu însă pe acele, pe care le cereţi voi.
Cine sunt însă aceşti tineri liberali ? – Costache Negrea, N. Bălcescu, Câmpineanu, Eliad Rădulescu, Tell, Bolintineanu, V. Alecsandri, A. Russo şi alţii, toţi oameni, cari astăzi sunt, ori, dacă ar mai trăi, ar fi conservatori: e dar o foarte mare deosebire între liberalii de atunci şi liberalii de acum. Alăturea cu Misail, Pătârlăgeanu, Holban, P. Ghica, etc., Bălcescu, Câmpineanu ori E. Rădulescu niciodată nu s’ar fi luptat.
Liberalii de odinioară voiau nişte lucruri, care poate că nu se potriveau cu starea în care se afla societatea română; din nenorocire s’au vârît însă printre dânşii nişte oameni, cari nu erau deopotrivă cu dânşii, oameni, cari voiau nişte lucruri, ce nu se potrivesc cu starea niciuneia din societăţile organizate de pe faţa pământului. Chiar la anul 1848 era o foarte mare deosebire între aceşti oameni şi adevăraţii liberali, şi N. Bălcescu încă atunci numea pe conliberalul său C. A. Rosetti, un trădător (vezi I. E. Rădulescu).
Dacă nu ar fi fost însă acei liberali nobili, cari astăzi sunt ori ar fi conservatori, niciodată liberalii de astăzi nu ar fi ajuns a se răsfăţa în viaţa noastră publică; I. C. Brătianu şi C. A. Rosetti numai la umbra unor nume adorate au putut să-şi facă meseria lor de samsari politici. Liberalii de astăzi au luat însă o moştenire, la care nu au niciun drept.
Dorinţa acestor liberali era de a da ţării o organizaţie, în virtutea căreia puterea publică poate să atârne mai ales de ciocoi şi de târgoveţi, şi graţie sprijinirii ce li s’a dat din partea oamenilor cu greutate la anul 1866, această dorinţă li s’a împlinit.
Mai este însă un lucru la mijloc.
În o ţară atât de liberală ca România, foarte lesne s’ar putea întâmpla ca naţiunea suverană să-şi dea seamă despre ceea ce face şi să le dea liberalilor bani de drum. Contra acestei eventualităţi triste nu este decât un singur leac, ura personală, şi d. C. A. Rosetti, ca un eminent bărbat politic, îşi dă toată silinţa spre a deştepta în ţară acest sentiment binefăcător.
Şi d. C. A. Rosetti a izbutit: în adevăr, astăzi cei mai mulţi din aceia, cari susţin guvernul liberal, îl susţin numai fiindcă urăsc pe conservatori, se tem de ei, ori fiindcă ar trebui să-şi sacrifice interesele personale, susţinând pe conservatori. D. C. A. Rosetti e dar foarte aproape de adevăr, când zice, că cele două partide sunt două cete vrăjmaşe şi că partidul conservator este o Plevnă internă. Este foarte aproape de adevăr, deoarece ştie, că însuşi lucrează zi şi noapte spre a produce acest rezultat. Îndată ce ar înceta ura şi frica, îndată ce interesele particulare nu ar fi angajate în luptele politice, d. C. A. Rosetti ar trebui să se ducă de unde a venit.
Dar toate lucrurile au rostul lor. Mai nainte ori mai târziu ura şi frica vor trebui să înceteze şi atunci, de voie de nevoie, aceia cari îşi au interesele angajate în operaţiile firmei liberale vor începe să ţipe mai amarnic. Nimeni cu minciuna nu poate duce foarte departe şi încetul cu încetul lumea îşi aduce aminte de starea în care se afla ţara pe când era guvernată de oameni capabili şi cumpătaţi, o compară cu cea de astăzi, şi la urma urmelor faţă cu adevărul chiar şi ura va trebui să-şi piarză puterea. Frică ? – frica, neîntemeiată – fiind, va trebui să înceteze cât mai curând.
Atunci apoi, d. C. A. Rosetti a pierdut jocul.
(I.L. Caragiale, Opere. Vol.5, Ediţie îngrijită de Şerban Cioculescu, Editura pentru Literatură şi Artă “Regele Carol II”, Bucureşti, 1938. Ediţie electronică cIMeC 1998)
