Cătălin DRAGOMIR
Cazul fetiței din Mehedinți, instituționalizată la o familie de asistenți maternali, ține încă prima pagină a jurnalelor. Multă emoție, puțină empatie și mai puțin echilibru…
Într-o vineri, pe seară, via televiziunile de știri, cazul unei fetițe adoptată de o familie de români-americani a ajuns în atenția opiniei publice, prin preluarea câtorva fragmente filmate cu telefonul mobil de familia de asistenți maternali.
Ni s-au arătat câteva cadre în care un adult, despre care ulterior am aflat că este procurer, trage de mâni un copil care țipă ca din gură de șarpe. Acest un singur cadru, doar el, scos dintr-un context mult mai amplu, început în urmă cu mai mulți ani, odată cu intrarea copilei în plasament maternal, provoacă, fără îndoială, o emoție puternică.
Treptat, cadrul a fost lărgit, tot cu fragmente – pagini dintr-un dosar de adopție, mărturii ale diverselor persoane implicate, reacții ale opiniei publice, ale presei și alte câteva elemente din același registru, intervenții ale autorităților, pe alocuri semnale trase asupra unui fenomen – asistența maternală ca afacere. Chiar și așa, tot nu avem imaginea de ansamblu.
Întâmplarea face să am în apropierea mea o familie care a adoptat. Am prins câteva fragmente din povestea adopțiilor. Ceea ce știu cu siguranță este că starea de provizorat a asistentului maternal a fost foarte scurtă pentru că dorința de a adopta a fost fără echivoc, a fost fermă, fără nicio ezitare, fără nicio răzgândire. Am reținut, se asemenea, emoția din vocea părintelui, atunci când povestea cum a mers la tribunal ”să ne audă judecătorul” că ”da, vrem să fim părinți, vrem să fie copilul nostru”.
În cazul fetiței de la Mehedinți, atât cât am văzut din piesele puzzle-ului care ni s-a prezentat, am observant mai degrabă lupta unor adulți împotriva altor adulți, și asmuțirea opiniei publice împotriva adversarului. Copilul pare să nici nu mai conteze…
De ce trebuie ca un copil să rămână atât de mult timp într-un sistem care nu-i garantează nicio stabilitate? De ce este lăsat un copil atât de mult timp în grija unei familii plătite să-i țină loc de părinți?
Pentru că asistența maternală ar putea fi o afacere profitabilă, în care statul pompează bani, dar nimeni nu anticipează efectele pe termen lung ale unei astfel de situații. Ce se întâmplă la majorat cu un copil crescut atât de mulți ani într-un provizorat? Eventual, va mai fi susținut de stat o perioadă, după care va trebui să se descurce singur. Dar nu va avea sentimentull apartenenței la o familie, pentru că asistenții maternali nu sunt familie. Sunt doar un surogart care, eventual, au un ascendant emotional asupta copilului Foto – Kudika.ro
