În secolul al 20-lea, în România, religia a trecut printr-o lungă “perioadă neagră”. După “evenimentele” de la finele anului 1989 abordarea vieţii religioase a căpătat cu totul alte valenţe şi a intrat pe un drum ascendent.
Poporul român este în majoritate covârşitoare, creştin ortodox. Creştinismul, încă de la “naştere”, a avut o evoluţie sinuoasă, plină de dramatism, chiar şi după recunoaşterea oficială din anul 325 de către împăratul roman Constantin. Primul mare şoc, după această recunoaştere din amintitul an s-a produs în 1054, an în care a fost consemnată marea schismă: creştinismul s-a împărţit în catolicism (apusean şi central-european) şi ortodoxism (estic şi sud-european, iniţial bizantin, apoi grecesc). Spaţiul grecesc, prin moştenirea de la Imperiul Bizantin şi prin complexul de mănăstiri de la Muntele Athos, a devenit axul central al ortodoxiei. Popoarele sud-estice aveau şi ele, nu numai cele central şi vest-europene, un grad relativ ridicat de civilizaţie moştenit de la greci şi romani. O civilizaţie care a fost profund marcată, în sens negativ, de multiplele peregrinări ale popoarelor migratoare, apoi de invaziile otomane şi tătare. Dar ortodoxia şi-a păstrat unitatea, autoritatea, stabilitatea şi, nu în cele din urmă, umanitatea.
Cealaltă primă componentă iniţială a creştinismului, catolicismul, a fost supusă unor ample mişcări “de reformare” care, în cele din urmă, au dus la fragmentarea lui întocmai ca a unui ulcior care s-a spart în multe, multe bucăţi. Nu ne propunem, în articolul nostru, să tratăm multiplele “reforme” din interiorul catolicismului: calvinism, luteranism, protestantism, anglicanism, puritanism, prezbiterianism şi multe altele. Sau apariţia puzderiilor de secte neoprotestante, unele cunoscute şi la noi: penticostali, adventişti, martorii lui Yehova, baptişti, meditaţia transcedentală, biserica unificării etc. Nu intrăm în detalii. Pe noi ne interesează, în rândurile de faţă, doar umanismul acestora.
Se ştie, catolicismul a fost și este o religie agresivă, extensivă. A căutat, prin orice mijloace, unele brutale, să se impună în lumea largă. Adică în America (mai ales în cea Latină şi Centrală), în Asia (inclusiv în China şi Japonia, ţări cu câte o istorie religioasă complexă şi unitară), în Australia şi Oceania. Pentru realizarea acestui scop, călugărul spaniol, Ignacio de Loyola, a creat, în anul 1540, la Roma, Ordinul Iezuit sau cum este supranumit el “Societatea lui Iisus”, pus în slujba catolicismului reprezentat prin Papa de la Roma. Cu orice mijloace. Prin Inchiziţie, tribunale religioase, prin exterminarea unor mari mase de oameni nevinovaţi, în special din America de Sud şi Centrală. Adică vinovaţi de a se naşte sub o altă religie sau de a nu adera la catolicism. Apariţia protestanţilor în sânul catolicismului a dus la alte şi alte crime în interiorul creştinismului vestic. Cum ar fi “Noaptea Sfântului Bartolomeu” (1572) sau exterminarea bisericii tradiţionale din Anglia de către regele Henric al VIII-lea, în prima parte a secolului al 16-lea. Dar să ne oprim aici cu exemplele din creştinismul occidental.
Se întâmplau asemenea fapte în perimetrul modestelor state româneşti? Nici vorbă! Desigur, au fost şi decizii personale reprobabile ale unor “capete” bisericeşti. Dar, şi repetăm, niciodată o politică a bisericii ortodoxe româneşti, nu a fost anti-umanitară. Niciodată în perimetrul ortodox românesc nu au fost arderi pe rug, condamnări pentru exorcitare, decapitări pentru “erezii” religioase, izgoniri pe criterii religioase din spaţiul nostru mioritico-balcanic. Este mândria noastră de români ortodocși. Religia noastră nu a fost represivă, ci permisivă; a lăsat fiecăruia dreptul de a decide, fără ameninţări. Şi astăzi România este în proporţie de 87% ortodoxă. În ciuda vicisitudinilor istoriei care puteau să încline balanţa în altă parte. Dar nu s-a întâmplat. Aşa cum în spaţiul nostru carpatic s-a întâmplat un alt miracol: limba noastră este de origine latină, o adevărată oază în mijlocul ţărilor cu limbă de origine slavă. Un alt motiv de mândrie pentru noi, românii! Drept pentru care, noi, cei de la Viitorul Ilfovean, am scris rândurile de faţă.
– VASILE BOLBOJA
