O emisiune la unul dintre posturile naţionale de televiziune ne-a readus în memorie şi ne-a furnizat subiectul pentru articolul nostru: calea ferată Bumbeşti-Livezeni care face legatura dintre nordul Olteniei şi Valea Jiului, realizată în anul 1948, retineţi, în șase luni, prin muncă patriotică. Pare ceva de pe alta planetă, azi când mari şi renumite consorţii constructive mondiale se străduiesc, cu contracte care au eticheta “ferme”, cu finanţări consistente, interne şi europene, să realizeze câtiva km de autostradă! Rezultatele, aproape în totalitate, se termină cu amânări, lungi motivări/justificări, surpări de terenuri şi, în final, cu eşecuri, mult mediatizate.
Mulţi dintre cititorii nostri au trăit vremurile când erau organizate, la toate nivelurile: copii, tineri, maturi sau bătrâni, “munci patriotice” menite să realizeze un obiectiv local necesar. Atunci, prin acea “muncă patriotică”, se realizau parcuri, se sădeau pomi, se curăţau locurile publice de gunoaie, se creau baze sportive etc. Este binecunoscută o altă realizare de proporţii din anul 1953, în cea mai mare parte prin muncă voluntară: stadionul de fotbal şi complexul “23 August”, care au devenit emblemele tânărului sport ce se năştea în acei ani, martori ai unor mari succese sportive româneşti. Stadionul de fotbal a fost construit într-un timp record pe o mare groapă din estul Capitalei şi a fost inaugurat la 2 august 1953 cu ocazia celui de al III-lea Congres Mondial al Tineretului şi cel de al IV-lea Festival Mondial al Tineretului şi Studenţilor, organizate de România în iulie și august 1953
Anii socialismului au fost dominaţi de periodicele munci patriotice organizate, evident în timpul liber (în special duminica dimineaţa sau în orele de după program din cursul saptămânii). Sau în timpul programului de lucru, dar pentru a nu perturba procesul de producţie – când îndeplinirea planului de producţie era lege – se folosea personalul neproductiv – TESA.
În anii 1950 şi 1960 erau larg răspândite muncile patriotice susţinute de tieneri: pionieri şi utecişti. Se mergea la muncă cu cântece patriotice şi tinereşti, erau tineri, entuziaşti, se bucurau de viaţă, se hârjoneau, nu considerau acea muncă o corvoadă şi care, în final, “se lăsa” cu câte o miuţă de fotbal iar pentru cei mai mari cu câte o bere. Se legau prietenii în toate sensurile. Nu au foat puţine cazurile când fetele şi băietii participanţi la acele munci patriotice se împrieteneau. Între băieţi se legau prietenii trainice. Dar şi între băieţi şi fete se năşteau prietenii care, în unele cazuri, se finalizau cu căsătorii durabile.
Nu exista reticenţa de azi faţă de efortul fizic, tinerii de atunci nu erau comozi nu căutau să termine ”corvoada” impusă de munca patriotică şi să fugă la televizor sau în faţa calculatorului. Preferau cântecele, bucuria de a trăi împreună cu tinerii şi tinerele de vârsta lor, să se privească în ochii, să se imprietenească, şi, în cele din urmă, de ce nu, să se iubească. Şi nu era vorba, neapărat de îndoctrinare, deşi nu era chiar comod ca duminică dimineaţa, după o săptămână de muncă, să te scoli pentru o altă muncă, de data aceasta, patriotică. Dar nu era silnicia, îndărătnicia de azi din rândurile tinerilor pentru orice efort fizic. Şi apoi exista un spirit civic mult mai dezvoltat. Un film care circulă pe internet ne arată extraordinarul efort făcut de toată România în cea mai grea iarnă de la 1900 încoace, cea din februarie 1954. Şi nu era vorba, neapărat, de o împingere de la spate. Era vorba de dorinţa umană de a supravieţui, de a trăi. Aşa cum s-a întâmplat de atâtea şi atâtea ori în istoria omenirii. Sau aşa cum o fac, de milenii, chinezii şi japonezii, extraordinare exemple de naţiuni care, în momente cheie se mobilizează exemplar. Oare şi la ei acest superb efort colectiv se numeşte “muncă patriotică”? Sau americanii care au cucerit “Vestul sălbatec” şi care, fără un efort colectiv susţinut, nu ar fi supravieţuit şi nu s-ar fi ajuns la America de azi. Este bine ca azi să învăţăm de la înaintaşii noştri şi de la alte popoare cum este cu spiritul civic supranumit, o vreme, şi muncă patriotică. – VASILE BOLBOJA
