NATO este scuza, nu cauza

În peisajul tulbure al dezinformarii, puține narațiuni s-au dovedit la fel de persistente precum afirmația că extinderea NATO a provocat Rusia pentru a invada Ucraina.

Acest mit, reciclat și rebranduit de apologeții Kremlinului, transferă vina pentru agresiunea Rusiei asupra Occidentului, ignorând istoria și faptele. Este timpul să numim această narațiune așa cum este: o distorsiune convenabilă menită să justifice un război nejustificat.

„Rusia a fost provocată. NATO a încălcat o promisiune”

Unul dintre cele mai comune mituri în retorica pro-Kremlin este că NATO a promis să nu se extindă „un centimetru spre est” după Războiul Rece. Dar nu există nicio dovadă a vreunui acord formal în acest sens. Mulți lideri occidentali și documente desecretizate confirmă că, deși au existat discuții despre poziția NATO în Germania în timpul reunificării, nu a fost luat niciun angajament obligatoriu sau global de înghețare a granițelor alianței pe termen nelimitat.

Dacă Rusia și-a dorit cu adevărat o astfel de garanție, știe foarte bine cum funcționează diplomația internațională. Ar fi impulsionat un tratat, un acord oficial sau, cel puțin, un angajament documentat public. Dar asta nu s-a întâmplat – pentru că nicio astfel de promisiune nu a fost niciodată sau căutată oficial. Chiar și Mihail Gorbaciov, liderul sovietic la acea vreme, a confirmat că nu a existat niciun acord sau promisiune de a nu extinde NATO. În diplomație, dacă nu există nici un tratat, nici un acord semnat și nici o declarație publică, atunci nu există nicio promisiune obligatorie. Rusia înțelege asta. Nu este ignoranță – este revizionism deliberat al lui Putin.

Mai important, națiunile suverane din Europa de Est doreau să se alăture NATO – nu pentru că NATO ar fi încercat să încercuiască Rusia, ci pentru că aceste țări au îndurat decenii de ocupație și invazie sovietică și au fost hotărâte să nu se mai întoarcă la această subjugare. Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, România – aceștia nu erau pioni jucați de Washington. Erau democrații care făceau alegeri strategice pentru securitatea lor. A sugera altfel înseamnă a le refuza libertatea de acțiune și a ignora istoria și suveranitatea lor.

„Ucraina era pe cale să intre în NATO. Rusia nu avea de ales”

În ciuda afirmațiilor repetate, Ucraina nu era pe punctul de a adera la NATO la începutul lui 2022. În timp ce Ucraina își exprimase de multă vreme interesul să devină membru, nu a existat nicio invitație oficială, nici un proces accelerat. Ideea că aderarea la NATO pentru Ucraina era iminentă este mai mult o ficțiune a Kremlinului decât un fapt. Era o posibilitate îndepărtată, nu o politică actuală.

Ultimatumul Rusiei în decembrie 2021  că Ucraina nu va adera niciodată la NATO nu a fost niciodată o ofertă diplomatică autentică – a fost un pretext. Cererea ca NATO nu numai să refuze Ucraina pentru totdeauna, ci și să-și retragă prezența din toate țările care au aderat după 1997, ștergând decenii de decizii suverane ale statelor din Europa de Est, nu a fost o negociere – a fost o cerere imposibilă. Putin știa că NATO nu ar putea accepta niciodată fără să renunțe la principiile de bază și la securitatea membrilor săi. Ultimatumul a fost o figurație, nu un efort diplomatic

Și poate cea mai clară dovadă că NATO nu a fost motivul real al invaziei? Propriile cuvinte ale lui Putin. În discursul din februarie 2022 chiar înainte de invazie, nu s-a referit deloc pe NATO. În schimb, a pus la îndoială chiar dreptul Ucrainei de a exista ca stat independent – ​​susținând că a fost „creat de Lenin” și că ar trebui să facă parte din Rusia. Acea retorică nu se referă la preocupări defensive, ci la o ambiție imperială.

Dacă Rusia se temea cu adevărat de aderarea Ucrainei la NATO, lansarea unei invazii la scară largă este poate cea mai eficientă modalitate de a garanta alinierea și sprijinul occidental mai strâns. Războiul nu a împiedicat NATO să se apropie de Ucraina, ci a accelerat acest proces. Asta nu este frică, este un pariu înrădăcinat în diferite ambiții.

„Rusia se teme de prezența NATO la granița sa”

Ideea că Rusia a invadat Ucraina de frica de NATO este contrazisă de propriile acțiuni. Dacă Moscova ar fi văzut cu adevărat NATO ca pe o amenințare imediată, crezând că NATO plănuia să folosească Ucraina ca rampă de lansare pentru un război împotriva Rusiei, probabil că ar fi calculat o abordare mai precaută, în special având în vedere puterea militară a NATO.

De fapt, invadarea Ucrainei de către Rusia în februarie 2022 demonstrează contrariul: o încredere calculată că NATO nu va interveni direct și că NATO nu căuta un război cu Rusia. Și calculul a fost corect. NATO, în ciuda puterii sale militare, a subliniat în mod repetat că nu va trimite trupe în Ucraina. Putin știa asta – și a pariat în consecință.

Dacă Kremlinul s-ar fi temut cu adevărat de NATO, nu ar fi provocat un scenariu care ar putea aduce și mai aproape atenția și armamentul NATO. Dar a fost – pentru că adevărata motivație nu a fost teama de NATO. Era dorința de a reafirma controlul asupra Ucrainei.

„A fost o lovitură de stat în Ucraina în 2014, condusă de Occident”

Acest trop obosit încearcă să șteargă voința poporului ucrainean, care a ieșit în stradă în 2013-2014 cerând responsabilitate, reformă și încetarea conducerii corupte susținută de Rusia. Revoluția demnității nu a fost orchestrată de CIA sau NATO, ea a fost declanșată de respingerea bruscă de către președintele Ianukovici a Acordului de Asociere și Liber Schimb cu UE și represiunea violentă împotriva protestatarilor.

Kremlinul încadrează această revoltă democratică ca o lovitură de stat condusă de Occident, deoarece nu poate recunoaște că vecinii săi ar putea alege o cale diferită – una care nu se învârte în jurul Moscovei. Pentru regimurile autoritare, puterea oamenilor liberi este întotdeauna inamicul.

Ceea ce mitul ignoră

Pentru a înțelege cu adevărat acest război, nu vă uitați la deciziile NATO, ci la cuvintele lui Vladimir Putin. În iulie 2021 și discursul din februarie 2022, Putin a respins suveranitatea ucraineană și a încadrat țara ca o parte istorică a Rusiei. Motivațiile lui nu sunt defensive – sunt imperiale. Invazia a vizat reafirmarea controlului asupra unei foste republici sovietice, zdrobirea unei democrații înfloritoare la granița Rusiei și atenționarea altor state post-sovietice că întoarcerea spre vest are consecințe.

Putin nu se teme de NATO. Se teme de democrație. El se teme că vecinii democratici ai Rusiei, ocupați anterior de Moscova, ar demonstra că rușii ar putea trăi liber fără oligarhi și fără autoritarism. Aceasta este adevărata amenințare la adresa puterii Kremlinului.

NATO este scuza, nu cauza

A da vina pe NATO pentru războiul Rusiei este o narațiune de comoditate, nu de credibilitate. Îl absolvă pe agresor, ignoră dorința națiunilor mai mici și schimbă scenariul deceniilor de istorie post-Război Rece. Este un mit care servește doar unui singur maestru: Kremlinul.

Acest război nu este despre promisiuni încălcate sau linii roșii neînțelese. Este vorba despre putere, control și refuzul de a-i lăsa pe alții să trăiască liber în afara influenței Moscovei. – sursa: https://euvsdisinfo.eu