Zicere ilfoveană: “Ar fi trebuit să i se fi dat fiecărei familii câte un hectar”
Sunt puţine popoare care să iubească pământul atât de mult precum cel român. De aceea l-a apărat cu străjnicie şi sacrificii. Pentru că pământul românesc a fost darnic cu cei care l-au slujit cu credinţă şi evlavie. De aceea pământul nostru a constituit mereu o problemă vitală în jurul oricărei familii trăitoare pe el… Şi de aceea a fost atât de mult râvnit de neaveniţi din cele tuspatru colţuri ale lumii. Dar, realitate de necontestat şi altminteri universală, pământul este limitat, populaţia este în creştere debordantă. Şi atunci de unde pământ pentru fiecare?
Reformele agrare româneşti începând cu cea a lui Cuza din 1864 au trebuit (încă de pe atunci) să abordeze câteva probleme etern valabile: cât pământ este dsponibil, câţi sunt aceia cărora li se cuvine şi, mai ales, câţi sunt aceia capabili să-l muncească. Adică forţă de muncă umană, animale de muncă şi unelte de muncă. Pentru că pământul nu este dat doar să fie stăpânit, ci şi muncit pentru a da roadele sale.
Reforma agrară din 1864 s-a prelungit foarte mult. Noi am găsit în primăriile ilfovene documente emise înspre finalul secolul al XIX-lea care aveau sigla “Conform reformei agrare din 1864”. Ne permitem să facem o precizare: din punct de vedere strict economic, reformele agrare din 1964, 1921, 1945 şi retrocedările din 1991 au fost nişte eşecuri. Am plecat de la realitatea că numai concentrarea pământului permite mecanizarea agriculturii cu o finalitate clară : eficienţă superioară. Din acest punct de vedere, aceste reforme au fost contraproductive. Pentru că, în acest sens, au acţionat câţiva factori perturbatori. Bunăoară, legile româneşti de moşternire prevăd împărţirea averii defunctului tuturor moştenitorilor. Inclusiv a pământului. Şi cum natalitatea a fost mereu în creştere şi cum pământul a rămas acelaşi, acesta s-a fărâmiţat în loturi, parcele, parceluţe. Vorba unui primar post-decembrist ilfovean: “Pământ pe orizontală nu mai este. Poate pe verticală!”.
La noi nu a existat o lege a primogeniturii: adică aceea lege care sa prevadă ca pământul să fie moştenit doar de un moştenitor, eventual primul născut, sau să nu fie divizat. Un studiu din jurul anului 1890, după răscoala din 1888 (care a avut ca epicentru judeţul Ilfov) prevedea că unei familii de cinci persoane îi trebuie minimum cinci hectare pentru subzistenţă (sursa: Keith Hitchins: “România între anii 1866 – 1947”). Cât pământ să aibă România pentru a satisface aceste necesităţi evidente?
A doua problemă care a dus la eşecul acestor reforme a fost înstrăinarea pământului primit. Chiar dacă au fost prevederi legale care blocau înstrăinarea, românii, altminteri mereu descurcăreţi, au găsit subterfugii care le-au permis vânzarea mascată a pămâtului primit. Una dintre problemele vitale ale agriculturii de pretutindeni a fost concentrarea sub diferite forme şi mecanizarea. La noi, cunoscutul economist ţărănist, Virgil Madgearu, încă din perioada interbelică a susţinut crearea unor “cooperative” asemenea fermelor din vest. Altminteri este imposibil de făcut o agricultură modernă “printre răzoare” care delimitează, cateodată 3.000 de metri pătrați. Socialiştii au rezolvat-o în felul lor creând GAC și GAS (ulterior CAP şi respectiv IAS), dar modul de distribuire a rezultatelor muncii contribuabililor a compromis totalmente o idee, altminteri, eficient-economică. Şi, în pofida unor rezultate bune, “roadele” muncii ţăranilor ajungeau prea puţin la truditorii pământului românesc de atunci..
Revenind la ideea ziecrii ilfovene de la începutul materialului se naște întrebarea esenţială: Cui trebuie acordat “hectarul”?. Bătrânilor noştri care au rămas la ţară şi care devin pe zi ce trece mai neputincioşi? Şi apoi cine, ce forţă politică, îşi asumă o asemenea “reformă agrară” neaplicată nicăieri în lume când noi mergem pe calea neocapitalismului? Desigur se pune şi problema cu ce mijloace tehnice lucrează noul proprietar “hectarul” primit. Şi încă ceva important: Ai noştri tineri nu sunt dispuşi să lucreze în agricultură. În cea românească. Ei lucrează în schimb în cea din ţările occidentale. La noi vor doar funcţii “la birou” bine plătite şi nu munca extenuantă, continuă, riscantă, câteodată cu rezultate indoielnice, din agricultura românească a părinţilor şi bunicilor lor. – VASILE BOLBOJA
