Cel mai important partid din 90 încoace este PSD. A condus România, din postura de partid de guvernământ, în perioadele 1992 – 1996, 2000 – 2004, 2012 – 2015 (sub sigla USL împreună cu PNL), 2017 şi în prezent (împreună cu ALDE). Trecem peste perioada 1990 – 1992 când a guvernat “emanaţia revoluţiei”, FSN, din care s-au desprins, în 1992, FDSN şi FSN – ulterior PD. Trecem şi peste scurta perioada de nouă luni din 2009 când, la conducerea ţării, a fost o combinaţie politică PDL – PSD.
Ne vom opri la surprinzătoarele abandonuri produse în rândurile conducerii superioare a PSD. Nu este vorba de simpli membri, nici de cei din eşaloanele 2 si 3, ci de “atacuri vehemente ale liderilor de la vârf ai PSD”, îndreptate împotriva propriului partid care i-a postat în poziţia de lideri. Aceste abandonuri/atacuri s-au produs prin două moduri. Primul în urma pierderii alegerilor parlamentare şi prezidenţiale de către PSD, iar al doilea în urma pierderii de către unii dintre liderii-primi ai PSD a funcţiilor de conducere din cadrul propriului partid.
Prima bresă în rândurile unui partid, cu o constantă masă de alegători, s-a produs în urma alegerilor parlamentare din 1996. Atunci, o coaliţie consistentă de partide eterogene, unite sub sigla Convenţia Democrată din România, a învins PDSR. Mai mult, acesta din urmă a pierdut şi Preşedinţia, Emil Constantinescu învingându-l pe Ion Iliescu. Consecinţa imediată: din PDSR s-a desprins o facţiune avându-l ca lider pe Teodor Meleşcanu, denumită Partidul Alianța pentru România. PSD (noua denumire) a revenit în 2000, a câstigat detaşat alegerile parlamentare şi prezidentiale (preşedinte Ion Iliescu). În 2004 le-a pierdut pe cele prezidenţiale, Adrian Nastase fiind învins de Traian Băsescu și, în condiţii ciudate (trădarea partidului lui Dan Voiculescu, “soluţia imorală”, atunci se numea PUR), şi pe cele parlamentare. Degringolada din interiorul PSD a fost puternică şi i s-a refuzat, în 2005, funcţia de conducător al partidului fondatorului său, Ion Iliescu (fost conducător al social-democraţilor între anii 1990 – 1992, 1997 – 2000), în favoarea lui Mircea Geoană care “l-a detronat” şi pe fostul prim-ministru Adrian Năstase, preşedinte al PSD între anii 2000 – 2005. Nici echilibratul “vulpoi politic” Ion Iliescu nu a acceptat trecerea pe o linie moartă, acordându-i-se un post onorific. Nici, Adrian Năstase nu a aceptat trecerea pe planul doi. Mircea Geoană a candidat pentru funcţia de preşedinte al României în 2009, alegeri pe care le-a pierdut în condiţiile care au constituit obiectul unei anchete parlamentare. În urma unui nou eşec pesedist, Mircea Geoană a fost înlocuit în 2010 cu Victor Ponta. Nici Mircea Geoană nu a acceptat schimbarea din fruntea partidului, s-a supărat, s-a retras din partid şi și-a făcut partid. Să nu omitem şi trădarea unui lider PSD, de rangul doi, Gabriel Oprea, care, în buna tradiţie pesedistă, şi-a creat un partid propriu: UNPR. Numit în 2012 în funcţia de prim-ministru, Victor Ponta, trei ani mai târziu, din proprie iniţiativă, în urma unei situaţii complexe, s-a retras din toate funcţiile. În principal din cea de premier, la presiunea străzii, şi din cea de şef al partidului… Şi s-a supărat pe propriul partid, dar în special pe Liviu Dragnea. Adică “nimic nou sub soarele pesedist”.
Până şi Sorin Grindeanu, care a fost înlocuit pentru ”ineficienţă”, după șase luni de mandat, s-a supărat tare pe propriul partid, a refuzat să se retragă de bună voie şi a născut o situaţie stranie: a fost demis printr-o moţiune de cenzură iniţiată de propriul partid. Şi o altă situaţie aiurea petrecută în curtea PSD: Victor Ponta, și-a făcut, alături de Sorin Cîmpeanu și Daniel Constantin, propriul partid – Pro România – și a devenit un virulent critic al PSD.
PSD se spune că are un nucleu dur de simpatizanţi, proveniţi din rândul celor pentru care trecutul socialism a fost apreciat şi care cred că viitorul lor, din punct de vedere social-economic, îl reprezintă social-democraţia apropiată, ca idei şi material de ideologia social-democrată europeană. Faptul că mai mult de jumătate din cei 27 ani de democraţie a avut în frunte PSD atestă, indubitabil, acest lucru. Tribulaţiile, oscilaţiile şi mai ales trădările multiple de la vârful partidului discreditează, în ochii electoratului, acest partid. Desigur, aşa cum este perceput în ochii electoratului, deşi politica “la vârf” a PSD a avut multe oscilaţii, ezitări, pertractări care nu au înscris, de multe ori, partidul pe linia clasică a social-democraţiei reale. Si o ultimă precizare: PSD stă încă bine în sondaje. Prietenul lui, Mirel Palada, zice că a ajuns la 51%.
Încheie, amintind de filmul “Kramer contra Kramer”: Să înţelegem că ne aflăm în faţa variantei politicii mioritice: “PSD contra PSD”?! – VASILE BOLBOJA
