“1.08 Mi-am făcut inocularea cu vaccin (…) pentru a doua oară; 3 cmc în tricepsul brahial. Reacția a fost mult mai puternică decât la prima. După 3 ore, durere și greutate în brațe. Apoi pulsul 120; febră 39,5, care se menține până seara. Colici intestinale, febră musculară care cuprinde mușchii spatelui și ai abdomenului. Amplificarea exagerată a durerii și jenă în genunchiul drept (bolnav de reumatism cronic). Urinez puțin. Către seară, mă simt mai bine. Noaptea, destul de bună. A doua zi dimineață, mă simt mai bine”
Din însemnările doctorului Ion Cantacuzino, căruia umanitatea îi datorează vaccinul împotriva holerei. Consemnate la 1 August, 1913, în timp ce trupele românești participau la al doilea război balcanic.
Doctorul Cantacuzino a instalat laboratoare de campanie încât soldații să poată fi vaccinați în focar epidemic, după ce prime cazuri de holeră au fost raportate la Vrața.
Ca și alții, a aplicat pe propria piele produsul trimis pe linia de front. Alții, ca Jonas Salk 40 de ani mai târziu, și-au vaccinat inclusiv copiii.
Ion Cantacuzino, alături de Nicolae Titulescu, a semnat tratatul care consfințea Unirea Principatelor și apariția României Mari.
Românii de astăzi există pentru că medicii secolului trecut, prin temeraritatea lor, le-au salvat bunici sau străbunici.
Vaccinurile de astăzi sunt consecința efortului nu mai puțin eroic de a aduce speranță, când boala nu cruță. Iar, după cum se vede, efectele secundare erau cam aceleași și atunci.
Bunicii noștri și-au iubit și viața, și patria. Dar voi?”
Notă: preluat din Codex Aureus Medicorum, Sârbu și Mischianu, 2020 – sursa: facebook.com
