Apariţia statului, pe o anumită treaptă a dezvoltării societăţii omeneşti, a ridicat o problemă majoră care s-a dovedit şi eternă: redistribuirea veniturilor acestuia obţinute prin varii metode, dar în principal prin impozite, un cuvânt binecunoscut românilor de azi. Există, deci în accepţia noastră, de ilfoveni, o redistribuire “primară” care tine de veniturile statului şi care încearcă, într-o măsură mai mică sau mai mare să fie în folosul, să zicem, al contribuabililor. Dar peste tot în lumea capitalistă se produce şi o „redistribuire capitalist-secundar-particulară”. Adică fiecare deţinător de avere încearcă, este nevoit, este necesar, să “redistribuie” o parte din veniturile sale unei categorii de oameni aflaţi în serviciul lor. Toată perioada interbelică românească, atât de bine redată de iluştri scriitori români (Liviu Rebreanu. Mihail Sadoveanu, Cezar Petrescu, Camil Petrescu, B. Ştefănescu-Delavrancea, Gheorghe Brăescu, Hortesia Papadat-Bengescu şi mulţi alţii) ne prezintă realitatea acelor vremuri. Adică fiecare familie, mai mare sau mai mică, cu ceva stare materială, avea slujbaşi: vizitii, grăjdari, majordomi, bucătărese, spălătorese, cameriste, preceptori pentru educaţia copiilor, grădinari, portari etc. Era deci o redistribuire a veniturilor celor bogaţi, către cei săraci prin şi pentru serviciile aduse. Care în accepţie modernă înseamnă, “locuri de muncă”. Nu intrăm în amănunte.
Socialismul a găsit o altă cale a “redistribuirii bogăţiei naţionale” şi a recurs la desfiinţarea tuturor acestor “servicii” care, în accepţia doctrinelor de stânga, însemna “exploatarea omului de către om”. Şi aceşti slujbaşi „eliberaţi” au fost indreptaţi, prioritar, spre incipienta industrie românească (procesul de industrializare socialistă era în plin avânt), apoi spre comerţ, agricultură, învăţământ, sănătate, siguranţă naţională şi internă sau spre cenuşăresele acelor ani, meşteşugurile şi turismul.
Dar anii au trecut, socialismul a devenit istorie, neocapitalismul a devenit actualitate şi au fost reînviate o bună parte din obiceiurile şi “meseriile” trecutelor vremuri. Nu mai apar în nomenclatorul modern-capitalist: vizitii, cameriste, bucătărese, grădinari şi altele. Erau meseriile trecutului. Acum sunt “prieteni de familie”, vecini, oameni sărmani (există şi milostivenie neocapitalistă) pe care cei favorizaţi de soarta post-decembristă îi ajută să supravieţuiască. Desigur, nu dezinteresat: mai îngrijesc grădina, mai despică lemnele pentru iarnă, mai sapă o groapă pentru hasnaua (“fosă ecologică”), mai îngrijesc vitele semipotentului capitalist, execută diverse lucrări de intreţinere a gospodăriei, mai “supraveghează” odraslele acestuia şi multe, multe altele. Deci: “Aceeaşi Mărie, cu altă pălărie” şi vechea pălărie capitalist-interbelică a fost înlocuită cu o modernă pălărie neocapitalist-decembristă!
Este bine, este rău? Iiată o întrebare care se impune! În condiţiile dezindustrializării accentuate a României, a transformării agriculturii româneşti într-una de subzistenţă, a dispariţiei meşteşugurilor tradiţionale dar şi a celor aşa-zis “moderne” este, trebuie să recunoaştem, bine. Cu o ocupare temporară a surplusului de forţă de muncă în sectorul construcţii (puternic afectat de criza mondială şi românească ce ne bântuie de câţiva ani), cu un sector al serviciilor încă la începuturi, cu o spoială de reviriment în turism şi agricultură este greu să ocupăm masa mare de forţă de muncă eliberată de amplele transformări cu care s-a confruntat România ultimilor zeci de ani. Nici măcar exodul masiv de forţă de muncă românească în lumea largă după integrarea în Uniunea Europeană nu poate rezolva această acută problemă. Şi atunci ne întoarcem “cu arme şi bagaje” la vechile tradiţii româneşti de ocupare a forţei de muncă. Sau, conform temei noastre, de “redistribuire secundară” a veniturilor celor potenţi material. Dar, să fim corecţi: nu este o “metodă” românească. A insoţit, de-a-lungul istoriei, orice orânduire. Orânduiri, pe care noi, românii, nu le-am inventat. Şi nici capitalismul…
În rândurile de mai sus, doar au fost consemnate aceste atât de vizibile şi trăite ”transformări” din viaţa noastră cea de azi.
VASILE BOLBOJA
