Motto: “România este patria mea, restul sunt doar ţări”, Octavian Paller
România a avut un drum istoric mai aparte. Aici, în răspântia vâltorilor lumii, niciodată viaţa nu a fost uşoară. Iar schimbările datorate curgerii timpului şi-au pus decisiv amprenta asupra fiecărei entităţi teritoriale. Inclusiv asupra României.
În acest sfârşit de an sărbătorim 100 de ani de la naşterea României Mari, întinsă, atunci, pe o suprafaţă de 295.000 km pătraţi. A fost, în acele trecute timpuri, (aproape) un miracol că România, în urma unui mare cataclism mondial, a reuşit să adune în perimetrul său tot ceea ce a fost românesc. În condiţiile în care marile imperii europene, Austro-Ungar, Ţarist şi Otoman s-au dezintegrat. De exemplu, Ungaria, componentă a Imperiului Austro-Ungar, prin dualitatea născută în 1867, a ajuns la o treime din teritoriu şi populaţie. Adică la limite normale prin întoarcerea ”la origini”. Aceasta “reîntregire” a neamului românesc a fost plătită, însă, cu un uriaş tribut de vieţi omeneşti. Satele şi oraşele judeţului Ilfov, şi ale întregii ţări, au fiecare, în centrul lor, câte un monument în memoria acelora care, acum 100 ani, au înroşit, cu sânge, fiecare petic de pământ românesc…
România de azi nu mai este la dimensiunea de atunci. Vârtejurile lumii au schimbat configuraţia Europei. Dar, România, cu excepţia Moldovei şi a nordului Bucovinei, şi-a păstrat configuraţia teritorială. În condiţiile în care unele ţări s-au dezintegrat: URSS, Iugoslavia, Cehoslovacia. România se prezintă, după 100 ani de la Unire, în faţa Europei, cu fruntea sus.
Am amintit sintagma “în faţa Europei” pentru că de la 1 ianuarie 2019 îi vom prelua Preşedinţia. O mare onoare pentru România, aflată în faţa unei duble şi foarte importante sărbători: Centenarul realizării României Mari şi preluarea şefiei conducerii colective a “treburilor europene”.
Cum se prezintă azi România în faţa acestei duble, emoţionante şi onorante poziţii europene? Trist pentru români: profund dezbinată! Înaintea noastră, conform rotaţiei democratice, această înaltă poziţie europeană, Preşedinţia Consiliului UE a fost deţinută de consoartele noastre în sărăcia est-europeană, Bulgaria şi Lituania. Şi s-au “descurcat” onorabil. Există premisele unora că, noi, nu vom fi la înălţimea acestei onorabile atribuţii europene. De ce? Simplu, pentru că disputele româno-români sunt la “cote înalte”. În loc ca românii să se adune, în această ultimă perioadă, în bunul obicei mioritico-balcanic, și-au înteţit atacurile interne unii împotriva altora. Ce constatăm noi, ca ilfoveni, “imparţiali ca tot românul?”: În 2014, poporul român (prin alegătorii săi) a stabilit un preşedinte care să-l reprezinte în tot ce ţine de politica “la vârf”, plus aceea de “mediator naţional”. În 2016, acelaşi popor român (prin aceiaşi alegători) a stabilit care să fie Puterea legislativă şi, implicit, cea executivă. Constatăm că între aleşii prin cele două decizii ale poporului român există un război perpetuu. Noi, ca ilfoveni simpli, nedaţi în ale politicii, întrebăm – când a greşit poporul român: atunci cănd a ales preşedintele sau apoi când a ales puterea legislativă şi (implicit) cea executivă? Nu cumva “needucatul” electoral popor român, cu intuiţia sa, a ales, instinctiv, diferit, tocmai pentru a asigura un echilibru între puteri? Care în perceptele democraţiei de timp occidental, pentru eficienţă şi echilibru, Puterea nu trebuie să fie într-o “singură mână”?!
Trecând peste aceste întrebări retorice mai adăugăm: cui foloseşte această încrâncenare politică (şi mai ales mediatică) între două dintre cele mai importante instituţii: cea prezidenţială şi cea parlamentară şi executivă? Chiar nu se găsesc căi politice de a calma situația? Întrucât avem onoarea să conducem Consiliul UE, nu ar trebui să fie o mândrie că suntem europeni? Aşa cum am fost întotdeauna! – VASILE BOLBOJA
