Motto: “Viaţa trebuie să fie simplă, dar nu simplistă”.
Viaţa, pe planeta Pământ, nu a fost, niciodată, uşoară. Pentru a ajunge, azi, la o populaţie de peste 8 miliarde, omenirea a parcurs un drum incredibil de greu. Primul atribut al acestei supravieţuiri l-a constituit munca. Munca fizică, fără limite, dublată de inteligenta practică şi de capacitatea genetică de a supravieţui (aproape) în orice condiţii. Pentru a realiza aceste atribute esenţiale, omul, dintotdeauna, şi-a simplificat viaţa, atât cât a fost posibil, concentrându-se pe cele trei coordonate esenţiale ale existenţei reale: hrană şi adăpost pentru familia sa şi, evident, perpetuarea speciei umane.
Pentru a ilustra simplitatea vieţii omului “de altădată” să ne întoarcem în spaţiul nostru mioritic, perceptibil nouă celor de azi: viaţa românilor în secolul al 19-lea. Care, surprinzător pentru noi cei de azi, era foarte bogată. Deşi nu existau radio, televizoare, calculatoare, internet, facebook şi multe alte “ingrediente” moderne. Ba nu existau nici cinematografe, acestea fiind apanajul secolului următor. Însă exista o bogată viaţă colectivă, care acoperea timpul liber şi necesitatea de a se distra şi de a comunica a românilor de atunci. În primul rând existau vizite reciproce între rude şi prieteni, ambele la mare preţ în acele trecute timpuri. A te anunţa în vizită, fără prealabile telefoane, “mail-uri”, scrisori, era un fapt obişnuit. De obicei, zilele de duminică erau rezervate vizitelor, aşa că surprizele pentru amfitrionii unor asemenea “ocazii/vizite” erau (aproape) excluse. Acestea se produceau într-un cadru intim-familial-prietenesc. Dar partea cea mai bogată a duminicilor se producea în afara acestui cadru. Adică întâlniri “în oraş”, la cafenele, restaurante sau “la Șosea”. Ba chiar şi la conferinţe… Controversatul, pe atunci, I. L. Caragiale, a ţinut o conferinţă într-una dintre sălile destinate acestui scop. Cum Caragiale avea şi contestatori, şi el ştia asta, şi-a pregătit textul conferinţei şi un… fluier. Contestatarii au început imediat să-l huiduie. Calm, Caragiale a scos propriul fluier din buzunar, a fluierat de câteva ori şi a plecat spunând: “Conferenţiar fluierat de public s-a mai văzut: dar public fluierat de conferenţiar nu s-a mai văzut niciodată” (sursa: B. Jordan / Lucian Predescu – „Caragiale”)… D-ale lui Caragiale.
Şi în mediul rural viaţa duminicală era foarte bogată. În primul rând erau horele în care fetele şi flăcăii satului se încingeau. Acolo se legau prietenii care, de cele mai multe ori, duceau la căsnicii durabile. Multe dintre fete erau însoţite de mame curioase să vadă cu cine jucau odraslele lor şi dacă exista vreo perspectivă… Nu putem omite nici nunţile unde, în afară de invitaţi, participau tinerii satului care se încingeau în nişte avântate hore ţărăneşti şi, apoi, treptat, în dansuri moderne. Mai existau şi binecunoscutele, pe timpuri, în mediul sătesc, șezători. Şi ceva care azi pare utopie: “întâlniri cu lucrul de mână”. Iarna, femeile din mediul rural îşi luau “lucrul de mână” (torceau, coseau carpete, ştergare sau aplicau petice pe uzata îmbrăcăminte) şi se întâlneau la una dintre “vecine”, împreună cu copiii pe care îi aveau “în îngrijire”. Aveau trei roluri: făceau o treabă utilă, aveau grijă de copii şi comunicau. Atmosfera era plăcută, avea şi ingrediente culinare: “floricele”, boabe de porumb fierte, scovergi, păsat, gogoşi, plăcinte etc. În duminica şi în zilele de sărbătoare aveau loc binecunoscutele divanuri săteşti unde femeile se odihneau şi făceau schimburi multiple de păreri şi informaţii locale de ultimă oră. Bărbaţii îşi petreceau duminicile, sărbătorile şi uneori după-amiezile, pe la cârciumi unde ”la un pahar de vorbă” se discuta absolut orice.
Nu putem omite nici participările la liturghiile duminicale de la biserica sătească, un alt excelent mijloc de comunicare, informare şi satisfacere a atributelor legate de credinţă. Aşadar, viaţa oamenilor nu a fost niciodată simplă. Dar aşa cum am spus în motto-ul nostrum, nu a fost nici simplistă, plictisitoare, anostă, fără conţinut, fără culoare, fără emoţii, fără bucurii şi tristeţi. Dar azi ce a mai rămas din toate acestea? Și cu ce le-am înlocuit? – VASILE BOLBOJA
