Transferul de generaţii este inevitabil. Face parte din curgerea continuă a timpului. Şi a vieţii… Altfel viaţa nu ar fi avut continuitate. Aşa a fost din cele mai vechi timpuri. Cu cât ne îndepărtăm, înapoi în istorie, cu atât schimbările sunt mai puţin profunde. Şi invers. Iureşul vieţii moderne, mai ales acela din secolul-viteză – XX – a făcut ca viaţa să fie mai trepidantă, tradiţiile, obiceiurile strămoseşti sau familiale să fie “lăsate mai la o parte”. S-a vorbit mereu de existenţa şi necesarul “conflict între generaţii”. Dacă generaţia următoare a neamului nostru de ţărani “ar fi reprodus întocmai cele moştenite” nu ar mai fi fost vorba de niciun progres. Necesar, altminteri. Căci aşa sunt legile nescrise ale vieţii: generaţia următoare să facă un pas mai mic sau mai mare pe scara evoluţiei umane. Fără aceşti paşi mici sau (mai) mari evoluţia umană ar fi bătut pasul pe loc. Ceea ce, din fericire, nu s-a întâmplat.
Ilfovul a fost mereu un important ţinut preponderent agricol. A beneficiat de unele daruri naturale deosebite: un pământ roditor, străbătut de ape dădătoare de viaţă, bogat în codri seculari. Şi, în plus, în chiar centrul său s-a născut la început “Cetatea lui Bucur “, apoi un mic târg, atestat documentar la 20 septembrie 1459 pe timpul lui Vlad Ţepeş. În mijlocul acestui ţinut atât de bogat s-a născut, încet, încet oraşul Bucureşti, devenit, la început, capitala Munteniei, şi în final a României de după “Prima Unire” din 1859. Şi este şi astăzi mândria României. Şi a judeţului care găzduieşte capitala ţării în chiar mijlocul său. Şi Ilfovul a ţinut pasul cu “inima sa şi a ţării”. A fost un prieten fidel: l-a alimentat întotdeauna cu produse agricole de mare calitate şi la preţuri realist-moderate. Iar în anii industrializării cu o forţă de muncă deosebit de muncitoare, docilă. La început necalificată, apoi calificată. Pentru că geniul inventiv gospodăresc ţărănesc-ilfovean nu dispăruse. Şi astfel a apărut o simbioză modernă ilfovean-bucureşteană deosebit de eficace pentru ambele părţi: ilfovenii au oferit o forţă de muncă disciplinată, dispusă să execute orice, Bucureştii au oferit salarii echitabile. Consecinţa concretă: azi sunt mulţi ilfoveni care, în virtutea muncii grele depuse în decursul anilor (în turnătorii, cu schimbul 3, mai ales femeile, în condiţii toxice etc.) au, azi, pensii onorabile.
Acestea au fost în trecut. Dar astăzi? Se mai înghesuie ilfovenii noştri cei tineri la muncă? Bunicii şi părinţii lor s-au bucurat că prin anii ‘950 au găsit un loc de muncă “la lopată, în carierele de nisip dimprejurul Bucureştilor”. Apoi viaţa lor a evoluat şi mulţi au ajuns, prin muncă, talent şi tenacitate, meseriaşi de excepţie, iar alţii chiar mai sus.
Încercăm să descoperim în generaţia de azi acelaşi imbold pentru muncă, pentru a avansa cât mai sus pe scara profesională. Aşa cum au făcut bunicii şi părinţii lor. Nu-i interesează nimic. Doar tabletele, calculatorele, internetul, facebook-ul, tunsorile moderne, fumatul, pe unii chiar tatuajele şi, din fericire destul de rar, drogurile… Oare acesta este viitorul generaţiilor ilfovene?
Şi noi, părinţii si bunicii lor, ce facem acum? ” Nu dormim în cizme”… Dar exemplul nostru de oameni care am muncit mult în condiţii uneori desosebit de grele, am învăţat cu sârg şi tenacitate, tipic ţărănească, este persiflat, bagatelizat de urmaşii noştri. Influenţa părinţilor, a bunicilor, a rudelor, a prietenilor “de bine”, într-un cuvânt “a mediului înconjurător imediat-familial”, este nulă. Acum la putere sunt mass-media vizuale, anturajele, prieteniile extra-familiale, găştile de cartier şi altele. S-a spus că noi am fost “o generaţie de sacrificiu”. Da, într-adevăr, am muncit mult şi din greu. Dar am lăsat în urmă o ţară echilibrată. Generaţia aceasta “răvăşită” ce lasă în urmă? Noi doar întrebăm. Nu dăm soluţii pentru că, sincer, nu le avem. Răspunsul trebuie să-l găsească chiar generaţiile următoare. Nu dorim să fim profeţi negativişti. Dar, experienta noastră de viaţă şi dragostea pentru urmaşii noştri ne îndeamnă să tragem un semnal de alarmă. – VASILE BOLBOJA