– VASILE BOLBOJA
Traseismul politic nu este o noutate pentru spaţiul nostru carpato-dunărean. El are istorie şi “funcţionează” încă din secolul al XIX-lea. Atunci au apărut partidele politice şi a continuat în secolul al XX-lea al trecutului mileniu. Nu ocupăm spaţiul nostru tipografic cu exemple concrete. Ne vom opri la anii noştri post-decembrişti. Surprinzător se uită că în august 2006 a apărut Legea 249 care a permis migrarea aleşilor neamului de tot felul (parlamentari şi locali) de la un partid la altul şi care, evident, servea puterea de atunci. Noi, cei de la Viitorul Ilfovean am scris atunci, şi nu acum, despre “transhumanţa mioritică a aleşilor neamului” în contextul acelei legi. Şi, consecvenţi fiind, ne menţinem părerea, opiniile. Şi astăzi, ca şi atunci este vorba de sfidarea opţiunii alegătorilor care şi-au ales “gospodarul” pe criterii personale, dar şi pe cele ale apartenenţei la un partid, la o doctrină. Şi mai ales (aşa este în Europa unde suntem integraţi) pe politica economică a partidului care-l susţine pe candidat. Căci nu există democraţie pluripartidică fără partide! Cum îşi permite “alesul” să sfideze alegătorul şi partidul pe lista căruia a candidat? Pentru că alegătorul român, după 25 ani de democraţie, a început să înţeleagă, cel puţin formal, cine sunt aceia care îi apără, cât de cât, interesele şi în consecinţă … i-au votat.
În altă ordne de idei, la nivel european se insistă pe partide: socialişti, social-democraţi, liberali, populari, ecologişti. Şi dacă tot ne-am integrat în Europa este normal să-i respectăm legile. Inclusiv cele politice. Adică fiecare cetăţean “integrat” să aibă o opţiune politică, dacă se poate, clară. Şi alesul politic să aibă o politică economică clară, care să-l servească pe alegător. Şi din milioanele de cioburi ale “ulciorului electoral” să se reconstituie, după alegeri, acel ”ulcior-putere” care să serveasă cel mai bine poporul care a decis. Aceasta este legea de bază a democraţiei. Păi, ce fel de democraţie “construim”, noi, românii, dacă la jumătatea ciclului electoral (în cazul nostru a celor locale) alesul obştei, “liber şi nesilit de nimeni” (oare este chiar aşa?) hotărăşte, cu de la sine putere, pe considerente numai de el ştiute să schimbe… macazul politic. Să precizăm că nu este “liber”. El depinde de voinţa celor care l-au ales. Şi de partidul care l-a susţinut. Şi nu sunt puţine cazurile în care partidul chiar a investit fonduri substanţiale în acel candidat cu şanse de a câştiga. Pentru că raţiunea fiecărui partid este să câştige cât mai multe portofolii de consilieri, viceprimari, primari, parlamentari… Cu ce obraz (dacă are…) apare acel primar aflat în “transhumanţă mioritică” în faţa alegătorilor dar şi a partidului care l-a susţinut? Noi ştim că orice primar transfug va spune că noul partid va servi mai bine “interesele comunităţii” care l-a ales. Dar mai ştim că la mijloc sunt interese personale şi de (alt) grup. Plus posibilităţi sporite de protecţie în faţa legii mai ales dacă partidul nou ales se află la putere…
Fenomenul politic cel mai pregnant al post-decembrismului românesc a fost, şi este, migrarea politică individuală dintr-un partid în altul în funcţie de criterii personale. După cum se poate lesne observa în Europa, votul se face pe doctrine (cu proritate pe componenta economică de lungă durată) şi nu pe clientelă politică, avantaje materiale directe şi imediate, cumetrii şi multe altele. La noi nu prea există respect pentru votantul care şi-a investit speranţele într-un partid prin aleşii săi. Pentru că “alesul”, odată…ales, îşi face propriile sale calcule. Şi atunci unde există acea vehiculată “voinţă politică” atât de necesară în luarea unor decizii vitale pentru mersul înainte al României de azi? Ce să mai înteleagă alegătorul nostru ilfovean? O bulversare totală, o zăpăceală perpetuă, alegătorii nu ştiu cine sunt consilierii locali, puşi pe liste după alte criterii decât valoarea sau aportul lor social, cultural, uman, obştesc… Căci de partide nici nu se mai pune problema. S-au creat unele grupuri: ale primarului, ale viceprimarului, ale unui anume consilier, neapărat potent material sau ale unor potentaţi politici şi economici locali. Despre partide, doctrine, lideri naţionali, parlamentari, opţiuni politice europene, să fim serioşi.
În aceste condiţii a vorbi despre opţiuni politice în consonanţă cu condiţia economică a votantului (determinantă în orice democraţie reală din lume) nu se poate în România de azi. Mai trebuie să curgă multă apă pe Damboviţa pentru o asemenea normalitate.
