Anii următori celui de al Doilea Război Mondial au fost foarte tulburi. Pentru întreaga omenire dar mai ales pentru ţările central-est-europene printre care şi România. Dominaţia sovietică acceptată de occidentali a devenit realitate. Apoi a urmat “obsedantul deceniu” în care influenţa vecinilor noştri (economică, politică, securistică, apărare etc.), prieteni şi învingători, s-a manifestat pe “multiple planuri”. Dar, oarecum surprinzător, apar primele semne ale “detaşării”… Primul: desfiinţarea prin anul 1955 a “sovromurilor” (societăţi comerciale mixte româno-sovietice). Apoi a venit “marea realizare”: retragerea trupelor sovietice din România începută în anul 1958, o prioritate absolută pentru “lagărul socialist”. Începând cu 1960 s-a declanşat şi epurarea serviciilor române de securitate de “elemente sovietice”. A urmat respingerea controversatului “Plan Valeev” de “specializare economică” în cadrul CAER. Între timp s-au lansat ample planuri de alfabetizare şi electrificare a României, planuri cincinale de industrializare care au dus la o repartizare judicioasă şi pe criterii economice a industriei pe întreg cuprinsul ţării. În 1964 au fost eliberaţi toti detinuţii politici, considerându-se că socialismul a învins definitiv şi că nu mai sunt opozanţi politici. Şi, nota bene, toţi au fost integraţi în viata economico-culturală “socialistă” de atunci cu rezultate benefice. A fost ultima realizare a controversatului lider comunist, Gheorghe Gheorghiu Dej, pentru că, în martie 1965, a decedat fulgerător. A urmat Nicolae Ceauşescu. Tânăr, dinamic, naţionalist, antisovietic. Debutul a fost curajos, spectaculos continuînd ampla deschidere către Occident şi ţările lumii începută de predecesorul său. Au urmat circa șase ani “de lapte şi miere”. Adică până în 1971 când, în urma unei vizite în ţările socialiste din Extremul Orient (China şi Coreea de Nord), i s-a ”innoculat” ideea cultului personalităţii de sorginte asiatică, cult care se potrivea europenilor, deci şi românilor, “precum nuca în perete”.
Evoluţia economică a României era certă, deschiderea către “lumea largă” dădea rezultate şi experţii economişti sunt unanimi în a aprecia că 1974 a fost anul de vârf al României socialiste din toate punctele de vedere. Dar, în anii 1974 – 1975 a apărut prima criză petrolieră mondială căreia România i-a făcut, oarecum, “faţă”. Apoi au apărut marile inundaţii din 1975, cutremurul din 1977 şi continua “dezvoltare” a cultului personalităţii dublat de “contribuţia” celebrului “cabinet 2”. România era pe culmea recunoaşterii mondiale. Dar vremurile au devenit tulburi: în 1978 “a defectat” Ioan Mihai Pacepa. Apoi a apărut a doua mare criză petrolieră între anii 1979 – 1980 care, de data aceasta, a afectat puternic şi România. Peste toate s-a suprapus şi dorinţa expresă a lui Nicolae Ceauşescu care a decis, prin propria voinţă să plătească, rapid, cele zece miliarde de dolari datoria externă. De fapt, dorea să înfiinţeze o bancă a celor din lumea a treia. Marea finanţă mondială nu suportă, însă, intruşi. Îi pedepseşte exemplar. Şi România anilor 1980 a intrat într-o criză multiplă. A apărut o surprinzătoare criză energetică resimţită de oricare cetăţean. Apoi, neverosimil, România cu o producţie agricolă capabilă să hrănească vreo 80 de milioane de pamânteni, a resimţit, din plin, şocant, halucinant, o criză profundă de alimente de prima necesitate (uleiul şi zahărul au fost cartelate). Si peste toate acestea a apărut şi planul de sistematizare a satelor, urmând ca ţăranii să fie amplasaţi în blocuri încălzite cu lemne.
Ideile socialiste au fost, la originea lor, generoase. Dovada este ca şi astăzi sunt unele ţări care au preluat unele dintre ele, precum cele nordice sau Japonia. Până şi europeana Germanie are un sistem de asigurări sociale şi de sănătate apropiat cel de sorginte socialistă. Noi, cei care semnăm aceste rânduri, am trăit în acele timpuri şi i-am simţit, “pe propria piele”, avantajele şi dezavantajele. Pe care, cu responsabilitate şi sinceritate le-am expus, pe scurt, în rândurile de mai sus. Rămâne ca fiecare trăitor de atunci să judece, cu propria conştiinţă şi experienţă de viaţă, acele trecute vremuri. Dar şi pe cele de azi… – VASILE BOLBOJA
