EDITORIAL SORIN ROSCA STANESCU
Ultimele cercetări de piaţă ar trebui să le dea frisoane liderilor PNL şi lui Klaus Iohannis. Se întâmplă ceva straniu. Dar explicabil. PNL, în opoziţie, pierde. Iar PSD, “erodat” la guvernare, câştigă electorat. Preşedintele însuşi, la niciun an de la preluarea mandatului, înregistrează o accentuată cădere de popularitate. Unde căutăm explicaţia? La stânga sau la dreapta?
Cred că este bine să ne uităm în ambele direcţii. Dar, totuşi, mai atent la dreapta. Ne putem imagina că încrederea în PSD, care, în prezent, se plasează la 45%, a crescut cu 9 procente, începând din luna ianuarie, ca o consecinţă a nenumăratelor măsuri sociale luate de Guvernul Ponta. Unele necesare şi sustenabile, altele populiste. Acesta ar fi, însă, un mod superficial de analiză politică. De ce? Pentru că asemenea măsuri au ajutat, în special, pensionarii şi funcţionarii publici cu salarii mai mici. Şi, totuşi, creşterea înregistrată de PSD nu este făcută pe seama acestor categorii.
Aşa că, pentru a căuta, cu adevărat, explicaţia, tot la dreapta trebuie să ne uităm. Să vedem ce face şi ce nu face PNL, ca forţă de opoziţie. De la bun început, trebuie să remarcăm o coincidenţă care este şi ea explicabilă, între trendul descrescător a lui Klaus Iohannis si trendul, la fel de descrescător, al PNL. Este clar că acest tandem nu a funcţionat în sensul câştigării încrederii românilor. Dar ce nu a funcţionat? Criticii PNL afirmă că acest partid nu a ştiut să se comporte ca o veritabilă forţă de opoziţie şi, ca atare, nu a reuşit să câştige mai multă încredere din partea românilor, ci doar să piardă. Şi, întrucât Klaus Iohannis este perceput, pe bună dreptate, că un reprezentant al dreptei, căderea PNL îl trage şi pe preşedinte în jos. Dimpotrivă. Criticii lui Klaus Iohannis susţin că acesta este vinovat pentru propria sa cădere şi că el este cel care a tras partidul în jos. Unde ar putea fi adevărul?
Este cert că preşedintele Klaus Iohannis s-a dovedit incapabil să îşi îndeplinească o serie întreagă de angajamente asumate în faţă românilor, înainte şi imediat după câştigarea alegerilor. Dar cele mai multe dintre aceste angajamente au depins direct, în sens pozitiv şi în sens negativ, de puterea executivă şi de puterea parlamentară. Klaus Iohannis nu a reuşit să schimbe paradigma guvernamentală, să-şi facă din Executiv un colaborator şi un coautor în realizarea proiectelor prezidenţiale. Şi nici în Parlament el nu a avut, ca partener, o nouă majoritate, formată în jurul PNL, care să-i poată susţine obiectivele legislative. Aceasta este o realitate de necontestat.
O a doua realitate, tot de necontestat, este cea pe care am mai semnalat-o în câteva rânduri. Şi anume că PNL funcţionează cu motoarele turate la minimum, cu poticneli, uneori chiar cu tendinţa de a le gripa, întrucât nu are comportamentul unui partid politic. Ci a unei alianţe care îşi dispută, la nesfârşit, algoritmul. Dintr-un motiv pe care nu am cum să-l înţeleg, fuziunea nu s-a făcut şi a fost amânată, hăt după alegeri, în 2017. Dacă aceasta este o soluţie politică, ea nu poate conduce la alt rezultat decât ruperea, în 2017, a PNL şi revenirea lui la structura celor două foste formaţiuni politice, care se vor inflama şi ostiliza brusc unul împotriva altuia. Este firesc să se întâmple aşa. Un act de dragoste neconsumat, conduce, în mod automat, la o stare de frustrare.
Pentru moment însă, frustrata este populaţia care nu identifica în PNL o opoziţie puternică şi o susţinere adecvată a intereselor ei, în faţă unui Guvern şi a unei majorităţi care se face vinovată de destul de multe derapaje.
Dacă PNL nu a învăţat nimic până în prezent din evoluţia negativă a încrederii de care se bucură din partea populaţiei şi dacă nici Klaus Iohannis nu a învăţat nimic, atunci evoluţiile negative vor continua şi situaţia va arăta în felul următor. Dacă Klaus Iohannis a pierdut, din martie până în august, 17 procente la categoria foarte multă încredere acordată preşedintelui, la care se mai adaugă încă 4 procente, la categoria destul de multă încredere, iată că PNL a pierdut, la rândul lui, din ianuarie până în august, nu mai puţin de 7 procente. În timp ce, culmea, stânga, aflată la guvernare şi, în ultimul an înaintea alegerilor, şi cu un premier cu dosar penal şi un preşedinte condamnat penal, a reuşit să câştige nu mai puţin de 9 procente. În acest ritm, până în primăvară, la alegerile locale, care ar putea să fie, bine mersi, organizate de PSD şi până în toamna anului viitor, la alegerile parlamentare, PSD ar putea deveni unicul partid din România.
Evident, situaţia nu va fi chiar atât de catastrofală. Va exista permanent un nucleu dur al dreptei, care îi va asigura, cumva, supravieţuirea. Dar nu şi guvernarea.
Pe de altă parte, admiţând că situaţia se va menţine aşa acum este acum, respectiv cu o dreaptă care totalizează 48 de procente şi o stângă cu 45 de procente intenţie de vot, viitorul României va fi la fel de incert ca şi în prezent. Dacă astăzi partidul balama este UNPR-ul “interesului naţional”, după alegeri, într-o eventuală guvernare de dreapta, partidul balama va fi UDMR. Pentru că este clar că la UDMR se vor duce cele mai multe dintre cele 7 procente din intenţiile de vot care, conform cercetărilor de piaţă, nu sunt adjudecate nici de dreapta, nici de stânga. Ceea ce înseamnă chiar, în cazul formării unei noi majorităţi, că, în viitori patru ani de la alegeri, liberalii vor fi la cheremul UDMR. Nici nu vreau să mă gândesc ce se va întâmpla, în aceste condiţii, cu votul prin corespondenţă, pe care UDMR nu îl acceptă nici în ruptul capului.
Eu, din informaţiile furnizate de institutele de cercetare de piaţă, îmi extrag o concluzie pe care să sper să nu o combată nimeni. PNL trebuie să se mişte imediat şi tot imediat să schimbe, în totalitate, managementul politic practicat până acum. Este, pur şi simplu, nevoie de o nouă viziune. Dacă nu, urmează sinuciderea programată.
