Acasă Editorial ALICE ÎN ŢARA MINCIUNILOR

ALICE ÎN ŢARA MINCIUNILOR

DISTRIBUIȚI

– prof. Melania Băncilă

Mi se spunea mereu şi de către părinţi şi de către profesori și de către bunici și de către fiecare ministru al Educației că trebuie să învăț, că trebuie să dobândesc competențele generale și specifice pentru domeniile de activitate care mă atrag și în care voi putea lucra după terminarea studiilor. Le-am terminat demult. Încă nu lucrez nicăieri. Am învățat cum să-mi creez CV european și îl trimit pe toate site-urile de recrutare. Uneori, de fapt deseori, nimeni nu îl vizualizează și nu sunt chemată la vreun interviu. Aștept fără rost, neștiind ce aștept pentru că de cele mai multe ori nici măcar nu mai primesc un răspuns fie el și negativ. De fapt sunt ignorată, nerespectată.  

Mi se spunea mereu că atunci când voi fi mare îmi voi întemeia o familie, voi avea copii, dar eu mă apropii de maturitate și nu am o familie, nu am copii pentru că nu am locuință, nu am salariu, nu am condiții pentru creșterea decentă a copiilor. 

Mi se spunea mereu să merg la vot pentru că părerea mea contează. Merg de fiecare dată la vot și nimeni nu-mi ascultă părerile după ce alegerile s-au terminat. Nu se schimbă nimic și aceleași mari dezamăgiri mă cuprind de fiecare dată, deja aceasta fiind o cutumă. Speranța Marii Schimbări s-a dus demult. 

Mi se spunea mereu că sunt in siguranță, că pe stradă nu mi se poate întâmpla nimic și că veghează cineva la liniștea mea. Săptămâna trecută mi s-a furat geanta în plină stradă și nu era nimeni care să mă poată ajuta. Oamenii s-au îndepartat grăbiți și de orice altceva preocupați, iar la 112 sunând mi s-a cerut adresa exactă. Strada nu avea tăblița indicatoare, nu era nici un număr lipit pe vreo clădire, am inceput să exit și mi s-a aplicat o amendă pentru că fac glume proaste la telefonul de urgență.

Mi se spunea mereu să trec strada doar pe la trecerea de pietoni, unde toate mașinile vor opri pentru a-mi acorda prioritatea. Stau minute în șir. Nimeni nu are vreo astfel de intenție. Toată apa din bălțile șoselei este pe hainele mele. Și șoferilor li se spunea că nu vor mai fi gropi pe șosea. Când prind curaj, alerg disperată până la trotuarul opus, mulțumindu-mă că nu m-a prins nici o mașină….sub roți.

 Mi se spunea mereu că infractorii sunt prinși, judecați, arestați….În țară încă se fură, încă sună telefoanele pentru trafic de influență, încă se dă și se pretinde mită și oamenii aceia trăiesc liberi și fericiți în obiceiurile lor. Din când în când vreun amărât, de cele mai multe ori fără vină și incomod, este arestat și dat exemplu pe toate posturile tv. 

Mi s-au spus multe lucruri normale și frumoase. Nimic din ce mi s-a spus nu mi se întâmplă. Oamenii continuă să spună, ca într-o poveste imaginară, lucruri pe care probabil și le-ar dori să se petreacă. Lucruri de care parcă au aflat că s-ar petrece într-o Țară a Minunilor. Credeam că eu voi fi Alice. Că povestea se va sfârși într-o realitate care să mă împlinească. Credeam că voi deveni visul pe care mi l-am propus. Nu se întamplă nimic. Decât minciuni spuse cu nerușinare mai departe. Ghinionul meu că m-am născut de fapt, în Țara Minciunilor. 

Mi s-a spus că dacă  nu-mi place aici, n-am decât să plec. Singurul adevăr rostit de cineva în această țară. Gândul îmi curge ca o lacrimă pe biletul de avion rezervat on-line doar pentru dus și încep să mă întreb ”oare zborul meu e real? Nu cumva la aeroport mi se va spune că biletul meu nu este valabil?” Încep să mă gândesc la toate piedicile pe care aș putea să le întâmpin, deja sunt ca mulți dintre semenii mei. Trăiesc în stress-ul nesiguranței, imprevizibilului, nu mai știu ce e minciună și ce e adevăr. La fiecare finalizare mă ciupesc să văd dacă e real. Chiar am reușit să trec strada? Chiar am reușit să-mi cumpar biletul de avion? Poate că nu. Poate că am murit atunci pe trecerea de pietoni. Poate că din acest motiv văd atât de real ce se petrece în Țara Minciunilor.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

twelve − 7 =